Nu mă înţelegeţi greşit, chiar sunt de părere că cei din sănătate merită, ca să-l citez pe Marius Manole, "cu asupră de măsură".
Şi poate mi-aş fi stăpânit refluxul gastro-esofagian dacă n-aş fi văzut cine a venit la negocieri. Nişte cetăţeni interesanţi, unul dintre ei proaspăt sosit dintr-un partid politic majoritar. Oameni de bine din tagma celor care se înghesuie să apuce hălcile cele mari din patrimoniul sindical, că acolo e de muls şi de ascuns cât cuprinde şi încă două linguriţe cu vârf.
Cât de îndreptăţiţi sunt să ceară aşa ceva? Nu ştiu, probabil la fel de îndreptăţiţi cum aş fi eu să cer staţia de metrou Piaţa Unirii 2, că, vorba ceea, acolo sunt şi banii mei.
Şi poate n-aş da fuga să cumpăr lămâi dacă n-aş şti că mulţi dintre ei vor semna condica de prezenţă în viitoarele legislative, că odată ce-ai dat de dulce, vrei şi mai mult. Iar în vremea asta, membrii de sindicat oblăduiţi de ei se vor bate din nou cu morile de vânt.
Şi nu ştiu cum naiba se face dar, cam de fiecare dată, protestele sindicale vin taman când politicienii sunt niţel strânşi cu uşa. Mai-mai c-aş bănui un blat, că mi se pare ciudat ca oamenii să aibă probleme doar din 4 în 4 ani. Dar poate sunt eu rău şi urât şi antipatic şi paranoic pe deasupra, iar liderii sindicali sunt nişte floricele albe, delicate şi nevinovate.
Şi mai interesant e că, de atâta amar de vreme, sindicaliştii n-au învăţat nici acum că politicienii au memoria scurtă, îi ţine fix până-n alegeri.
