Dacă avem DOAR alte boli sau probleme de sănătate? Unele, urgente.
N.A. Pacient. 82 de ani. Cunoscut cu boli cronice. Rinichi, inimă. Se zvonește că și diabet. Operat pe cord deschis cu vreo zece ani în urmă. Activ în presa scrisă, curajos din tinerețe și până după bătrânețe. Cu urgențe recente stomatologice. Nevoie de intervenție. Internare. Externare urgentă. Pentru eliberarea patului. Pat posibil necesar pentru pandemie. Boala sa devine amânabilă. Riscul ca viața să se oprească devine sacrificiul necesar în minunatul plan pentru ținerea sub control a coronavirsului (sau noul coronavirus, cum spun crainicii până la epuizare).
M.I. Pacient. 31 de ani. Însărcinată în luna a noua. Control programat. Sarcină în observație. De la frumoasele imagini cu bebelușul, datorate tehnologiilor trei, patru, zece D, până la măsurători necesare. Consult amânat. Covid în acțiune. Stres. Neputință. Știri care se rostogolesc până la epuizare pe ecranul degeaba inteligent al telefonului la fel de imobil ca oamenii. Mângâiere pe burtică. Și încrederea că va trece și perioada asta. Și bebe va avea o copilărie normală (nu nor-ma-lă).
D.S. Pacient. 84 de ani. Probleme grave cu vederea. Ca o orbire din romanele lui Saramago. Retras la țară, departe de Bucureștii unde medicii nu mai aveau timp, oricum, să îi administreze picăturile. Salvatoare sau nu, i se explică, pe un ton grăbit și parcă deja răgușit. Va veni și vremea sa. Că doar are numai 88 de ani. Și ochii săi, care au văzut și scris atâtea, organ imprevizibil, dar atât clar în structură pot înțelege starea de urgență prin care trece lumea.
C.A. Pacient. 77 de ani. Cunoscut cu recentă operație oncologică. Revine nenorocirea. Al doilea cancer. Alt organ, alte abordări. Șanse mici de supraviețuire. Poveste din 2016. Urmată de alte șchiopătări, de neputințe, de lacrimi, de speranțe, de amăgiri. De adio. Licență jurnalistică: să zicem că recidiva ar fi fost acum, în primăvara sumbră a lui 2020. Scenariul? Cu siguranță același: externare. Amânare. Risc. Necesitate. Pandemie. Nebunie. Chimioterapie lipsă sau dusă mai departe în calendar. Ce mai contează trei săptămâni de așteptare pentru o doză de substanțe care îți ucid celulele canceroase din corp? (3 săptămâni din 12 – speranța medie de viață a unui om grav bolnav, după un diagnostic pus prea târziu). Grupe de risc și statistici care, în fața morfinei și a privirilor care caută în recele tavanului îndurare, parcă nu ar trebui să aibă obraz să își susțină pledoaria. Același final. „Dumnezeu să-l odihnească.”
I.N. Pacient. 10 ani. Urgență stomatologică. Se cunosc și alte afecțiuni. Cabinetele de stomatologie din București și din întreaga țară? Închise. Dureri insuportabile, grade de urlet, insomnie, din nou neputință, părinți care se roagă și dau telefoane. Disperare. Poate, cu chin, cu vai, un medic va reuși să scoată puroiul și să redea somnul liniștit unui copil care plânge și nu înțelege de ce. Chiar așa, de ce?
Covid-19 este o urgență. Nu sunt eu în măsură să cred, să spun, să insinuez altceva. Prea e toată planeta în delir. Prea sunt marii medici conectați la cifre și la particule de laborator. Prea sunt mai toți liderii lumii desfigurați de spaimă. Isterici sau molcomi, la costum sau în geacă militară, săraci sau multimilionari, tot desfigurați de spaimă sunt. Dar și celelalte boli, de care se moare sigur, în cazul în care nu se urmează protocolul întocmai, sunt urgențe. (apropo, nu se mai găsesc medicamente de care unii depind pentru supraviețuire.) Dar și femeile însărcinate, care au nevoie mai mult ca oricând de sprijin și de o supraveghere medicală coerentă sunt o urgență. Dar și copiii care se îmbolnăvesc de una, de alta, în toată lumina ființelor lor, sunt o urgență.
Devine un avantaj, oricât de cinic ar suna, să fie și covidul pozitiv, pentru a putea intra mai sus, pe lista priorităților? Pentru a putea ocupa un loc în spital? Pentru a putea avea parte de atenție din partea autorităților?
E veacul sacrificiilor absolute. Medicii intră în săli de consult fără combinezoane. Pacienții oncologici mor, secundă cu secundă, privind, de acasă, isteria breaking-news-urilor care vorbesc de o gravă epidemie virală care, deocamdată, statistic, omoară 2% din ce atinge. Nu-i deloc puțin, nu-i deloc liniștitor. Oricine poate fi parte din acel 2%. Sau din acel 98.
Suntem procente. Adrian Păunescu scria, în poemul „Nonlibertatea”, dedicat omului, într-un alt și sinonimic astăzi: „Tragic și mic,/porți povara cerească pe umăr,/Nu ești nimic,/Decât formă, tăcere și număr.” Vine o vreme când, într-o parte sau în alta, devenim particulă (nici măcar decisivă) într-o statistică oarecare.
Trăim vremuri istorice. Dar n-are cine să le scrie. Pe YouTube nu mai e loc pentru documentarul care tocmai se toarnă. Stare de urgență. Ferească Dumnezeu să avem coronavirus (noul). Ferească Dumnezeu să nu avem coronavirus, dar să îndrăznim să cerem ajutor pentru o altă boală. E momentul să fim cuminți și sănătoși. Altfel, vorba proverbului/poemului/înțelepciunii (care sună atât de prostesc și brutal acum): toți suntem datori cu câte o moarte. Dar, parcă, tot noi eram datori şi cu câte o viaţă...
Ana-Maria Păunescu
