Vrajba din societatea românească nu putea ocoli nici turnul de fildeș al intelighenției, fisurat oricum de multele cutremure postdecembriste, suprapuse pe gâlcevile vechi aduse din „Epoca de Aur” și resuscitate acum. Intelectualii noștri reprezentativi s-au împărțit în găști din chiar zorii decomunizării, fracțiunile astfel rezultate aruncându-și mai apoi una alteia sudalme și ocări mai ceva ca-n Ferentari. Orgoliul nemăsurat și, adesea, maladiv al spiritelor înalte a dus la schisme și războaie fratricide, spre uluiala spectatorilor de ocazie. În lupta aceasta sterilă și fudulă, ideile n-au contat aproape deloc, importante fiind cercurile de putere politică susținute și interesele financiare ale sponsorilor de conjunctură. Pe nesimțite, întreaga breaslă a lucrătorilor cu creierul a fost cuprinsă de metastazele răfuielilor pe mize minore, învelite însă în morga prețioasă a polemicilor cu ștaif.
Bunăoară, Grupul pentru Dialog Social, devenit un fel de Grup pentru Gâlcevi Mundane, a fost zguduit de o demisie răsunătoare, cea a părintelui fondator Gabriel Liiceanu, un guru al strânsurii elitiste. Da, „căci dihonia a pătruns în Grup la ședința din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii și comediei juridice pe care a jucat-o de față cu toți Neo-Păturică, explicându-ne, cu competența lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistrați sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ținut adunările generale de ani de zile… Pe scurt, sabotând exigența de legalitate a Grupului.”
Într-un mesaj scris în pripă și la mânie, ceea ce explică și neașteptatele cacofonii („că ce”, „explică cândva”, „adică a celui”, „plătească cotizația”, „încă ceva”, de parcă autorul e însuși Cacofoniiceanu...), moralistul de serviciu al nației se smiorcăie asemenea muierilor trădate în dragoste: „Dacă în ᾽89-᾽90 aș fi știut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva «importanța culturală» a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii URA IMPERSONALĂ și necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin și urmașii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) –, n-aș fi pus piciorul în GDS.
Dacă nu mă înșală memoria, în același context, Andrei Cornea ne-a explicat că nu putem trece peste o personalitate de asemenea rang, care face parte din marea cultură a Europei. Eu sunt de acord că face, dar face din cultura crimei și a întemeierii ei ideologice. Nu vi se pare ciudat că există oameni care dezvelesc pios «statuia chinezească» (ce bătaie de joc! sub Mao, chinezii au avut la activ 60 de milioane de morți) a unui personaj ce a făcut un rău infinit omenirii și că nu puțini sunt cei ce-o aplaudă?” Și epistola curge nervos, cu insinuări deloc cordiale la adresa foștilor tovarăși de idealuri capitaliste, care au avut nesăbuința, de pildă, să închirieze cârciumei Macondo „toată clădirea sediului din Calea Victoriei”, „chiar și istorica sală de întâlniri a Grupului, bântuită de fantomele glorioase ale trecutului, înecate acum în miros de ciorbe și fripturi. (Am admirat, și în acest caz, replica plină de înțelepciune a lui Andrei, care ne-a explicat că e mai bine să suportăm parfum de mici decât să stăm cu mâna întinsă la nu știu ce partid. Să sperăm că acum, ales președinte, Andrei va negocia cu Macondo și poate se va îndura de GDS să-i dea sala de întâlniri înapoi.) Evident, tot ce s-a obținut la capătul acestor discuții a fost un soi de ură îndârjită la adresa celui care stârnise discuția.” Până la cremenal nu mai e mult, un pas numai, deoarece Andrei Cornea a făcut parte „din acel Conciliu care nu ținuse adunările generale cu anii, care nu-i radiase pe cei morți dintre cei vii, care-i lăsase pe membrii nou primiți în Grup să-și plătească cotizația și să voteze diverse hotărâri fără să fi fost înregistrați la judecătorie.” Doar că președintele grupului cu apucături dictatoriale „nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigențele rațiunii practice (învățate măcar din traducerea lui Platon) cu viața lui pur și simplu.” Expeditorul scrisoricii scapă inevitabil în patetismul lăcrămos: „Nu-mi fac iluzii că ceva din ce vă spun acum vă va mișca în vreun fel. Însuși tonul meu (rechizitorial și moralist) mă condamnă, așa încât nu mă îndoiesc că, după o lungă și dureroasă agonie, Grupul va muri astupându-și urechile.” Bocetul se încheie apoteotic la catafalcul cadavrului încă nerăcit: „De fapt, ce-am vrut să spun, se rezumă la un singur lucru: Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puțin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii și partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorința noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între «dreapta» şi «stânga», ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Și asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.” Idealitatea... ce vocabulă măreață, ce lozincă sclipicioasă!
Ispitit de răvașul intolerant-liiceanist, Andrei Cornea s-a și grăbit să-i replice, conștient că nu-i tocmai gestul cel mai înțelept: „Iar noi, crema intelectualității, fruntea elitei, luminarele nației, ce facem? Ne «gonflăm eurile», cum spui undeva, confecționînd astfel de scrisori, ca tine, și ca mine acum, care intru ca un neghiob în jocul tău. Admite că suntem ridicoli și ne cam merităm disprețul pe care ni-l arată destui. Îți vine să spui: «Ce au ăștia de împărțit? Bani – nu, case – nu, posturi grase – nu, că n-au nici de unele. Atunci, ce naiba? Au căpiat?». Da, au căpiat. În plus, dar în aceeași ordine de idei, scrisoarea ta sună, stilistic vorbind, rău: dospind de emfază, pompoasă, «gotică». Iartă-mă, dar m-ai dat gata cu fraza aia cu «fantomele glorioase ale trecutului» care «bântuie» sala GDS, «înecate în miros de ciorbe și fripturi»! Fantomele! Tot încerc, fără să-mi iasă, să vizualizez o fantomă care se îneacă în miros și să o fixez pe vreun personaj «glorios» dispărut. (Să fie Brucan?) Nu pot decât să te parafrazez: «Trezește-te, scriitorule!»“.
Rufele murdare, abia scoase din debara, sunt întinse cu voluptate suicidară în văzul amatorilor de râcă și de măscări intelectuale: „Adevărul este că Ion Vianu a plecat nu, cum spui, fiindcă «n-a întrunit acordul unamim al Grupului» – de vreme ce chiar tu mă citezi printre cei care i-au susținut poziția –, ci fiindcă te-ai răstit la el în scris și, cumva, l-ai invitat să plece. Și era să produci același efect și cu Radu Filipescu, celălalt dizident autentic rămas în GDS, când cu «cazul Lazăr». Ai ceva cu foștii dizidenți, dragă Gabriel? N-am să fac decât să menționez felul oribil (căci nu vreau să citez niște mizerii) în care îi «execuți» pe Raluca Alexandrescu (unde-i atenția ta față de doamne, de care faci mare caz?) și pe Ștefan Vianu – nedrept, ofensator, aproape clinic prin revărsarea de dispreț și ură. Ca și în cazul lui Vlad Alexandrescu, din niște oameni autentici, cu toate ale lor, ai produs niște caricaturi. Să fie clar: nu critica ți-o reproșez, ci caricatura. Îți conced meritul artistic, dar moralmente opera e lamentabilă. (Prin comparație, portretul pe care mi-l faci, fără a fi flatant, e aproape pozitiv.)” Finalul nu lasă loc niciunui regret, dimpotrivă: „Cred deci că n-am trădat vocația inițială a Grupului și că «idealitatea» noastră n-a murit. Au murit, probabil, unele iluzii, firești la generația ieșită din comunism. Opțiunile s-au diversificat, nuanțele s-au înmulțit. Generația noastră se duce, dragă Gabriel, iar oamenii tineri ne înțeleg tot mai greu în crispările și idiosincraziile noastre.
Nu spun că trebuie să dansăm neapărat pe hora noutăților, dar nici să ne astupăm urechile încântați de noi înșine, când îi auzim muzica. Și să nu ținem predici. Căci vom ajunge să predicăm în deșert.(...)
E de mirare – s-ar zice – cum de a putut ieși ceva totuși de valoare – revista – căci asta n-ai să negi – din ceea ce numești acum «un loc urât» și populat de «impostură civică». Sau cumva locul a devenit «urât», atunci când nu l-ai mai putut tu ocupa, iar «impostura» a apărut când tu ai fost contrazis?”
Nici nu se uscaseră lacrimile doidoiștilor, că în partea academică a turnului izbucnea un scandal care hâțâna din temelii șandramaua capetelor gloriolate. Sfada a pornit de la Declarația de fidelitate pe care ar trebui s-o semneze fiecare membru al Academiei Române, țidulă amintind de vremurile comuniste: „Mă angajez să respect Statutul, să nu particip la nicio acțiune care ar putea să aducă vreun prejudiciu instituției noastre, să nu fac parte din nicio altă organizație care contravine principiilor și intereselor Academiei Române, să apăr, în toate împrejurările vieții mele, demnitatea, valorile morale și materiale ale acesteia, contribuind prin aceasta la conservarea patrimoniului cultural românesc, european și universal. Nu voi iniția și nu voi încuraja în niciun fel activități care să aducă prejudicii țării mele, bisericilor și cultelor religioase acceptate de societatea românească și nu voi știrbi, prin comportamentul meu, autoritatea acestei prestigioase instituții în ansamblu și nici demnitatea colegilor mei. Mă angajez să nu comentez sau transmit (propag) problemele interne ale instituţiei şi ale membrilor săi în afara cadrului Academiei Române, să-mi respect colegii şi să nu aduc, prin afirmaţiile sau faptele mele, atingere demnităţii şi prestigiului lor.” Nedus la biserică, Eugen Mihăescu a răbufnit plastic, cu limba ascuțită, după cum îi sunt felul și portul: „Aleșii noștri cei efemeri s-au decis să transforme Academia Română într-o mafie calabreză și de aceea vor să instituie «OMERTA»!
Pentru domniile lor este mai important să ascundă gunoiul sub preșul de la intrarea academiei, în loc să se implice în viața societății românești care, din lipsă de educație și cultură, împinge România spre prăpastie.
Domniile lor doresc să fie singurii care să dețină puterea de a influența votul colegilor și deci cine este primit sau nu în Academie. Să fie singurii care au dreptul să decidă cine respectă sau nu codul de bune maniere pe care l-au inventat.
Îndrăznește cineva să mă acuze că am atentat în vreun fel la prestigiul Academiei Române? Că am dat dovadă în vreun fel de lipsă de patriotism? De ce? Fiindcă am îndrăznit să comentez public fapte care sunt cunoscute de toți academicienii?
Am devenit refugiat politic în 1967, atunci când am fugit de comunismul din România, dar am riscat să nu îmi mai revăd niciodată patria și familia decât să semnez documentul care mi-ar fi permis să primesc pașaportul de rezident în străinătate: «Jur să nu vorbesc de rău România și pe conducătorul ei, tovarășul Nicolae Ceaușescu!» Cu acest document seamănă declarația voastră de fidelitate, domnilor membri ai Prezidiului! Rușine!” Săgețile sale nu sunt trase în orb, ci îi țintesc, în principal, pe Răzvan Theodorescu (pe care îl cunoaște „de pe vremea când cerea supliment la untura de pește în curtea Școlii Primare Clemența”) și pe Eugen Simion (căruia îi plătea „bouillabesa când venea la Paris cu amanta”). Așa că „eu m-am luptat cu Richard Nixon, Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu în paginile editoriale ale lui The New York Times și Time. Credeți că mi-e frică de voi, mă, nenorociților?! Vă avertizez că nu sunt singur în Academia Română. Sunt doar port-drapelul celor care nu au îndrăznit până acum să se revolte!”
E clar și dureros deopotrivă, „parfumul unei funcții răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani și a unei vanități pe măsură” îi „schimbă la față (în rău)” (1) pe intelectualii de aici și de aiurea, semn că Gabriel Liiceanu nu se înșală în judecata sa cameleonică: „E tare greu de pus laolaltă inși de tipul nostru înlăuntrul unui proiect politico-social, de vreme ce, ca indivizi, vom sta necontenit, îndrăgostiți, cu eul nostru în brațe. De aceea, cauza comună pe care ne-am propus s-o slujim va rămâne mai tot timpul în planul doi. Mai ales când în prim plan apare deriva morală.”
Asta e, din păcate, deriva morala a intelectualilor români, de unde și cearta lor interminabilă, picantă, pedantă și perdantă... În loc de concluzii, o parafrază obligatorie: „Treziți-vă, scriitorilor și «luminarelor nației»! Lepădați-vă de eul vostru gonflabil și suflecați-vă mânecile, România trage să moară !”
16 decembrie 2019 (www.mariannazat.ro)
[1] Gabriel Liiceanu, în aceeași epistolă, publicată pe platforma G4Media.ro
