Senatorii noştri – fotomodelele noastre

„Îl vedeţi pe ăla care are un aparat de fotografiat şi ne scoate din cinci în cinci minute ochii cu blitz-ul? Ei bine, puneţi mâna pe el şi cocoşaţi-l că e ziarist. Să se ducă să facă poze la masă şi să ne lase pe noi în pace”. Glumă-glumă, dar se îngroaşă! Mâine-poimâine ziariştii vor fi priviţi ca ciuma. Nu mai poţi să scrii un articol, să faci o poză fără să fii, cel puţin, tras de urechi. Până când şi calmul preşedinte al Senatului, dl Oliviu Gherman „s-a dat” la ziarişti, solicitând unui fotoreporter să părăseacă sala ca urmare a eforturilor făcute de acesta în scopul de a-l fotografia într-o ipostază - cică - mai puţin supravegheată. Domnule preşedinte, ca să nu vă mai deranjăm în timpul lucrărilor Senatului, atât pe dvs., dle Gherman cât şi pe distinşii colegi de Cameră, vin şi eu, ca un om cu bune intenţii, cu câteva propuneri. Aşadar, stimaţi domni, luaţi câteva mii de lei din bugetul ăla de 21 de miliarde şi construiţi o cabină lângă bufetul Senatului. Apoi, mai trebuie cumpărate: un scaun, două-trei reflectoare şi treaba poate începe. Senatorii, după masa de prânz, ca să fie mai proaspeţi, pot trece pe rând să facă poze pentru presă. Aşezaţi frumos pe scaun, cu mâinile în poală, îmbrăcaţi îngrijit, cu un zâmbet discret în colţul gurii, aleşii noştri pot poza liniştiţi pentru toţi fotoreporterii: fie de la „Evenimetul zilei”, fie de la „Dimineaţa”.

De asemenea, contra cost de acestă dată, senatorii îşi pot face poze pentru paşaport, buletin, legitimaţie. Pentru evenimente mai deosebite – cununii, nunţi, botezuri – ziariştii presei centrale vor asigura prin rotaţie servicii pentru domnii parlamentari. Mai mult decât atât, printr-o investiţie minimă, senatorii pot rămâne cu amintiri veşnice din actuala legislatură. Cum? Cumpărând nişte urşi împăiaţi, căprioare , cămile din carton pentru a putea poza lângă acestea cum se obişnieşte prin staţiunile de la munte, de la mare sau pe la bâlci. Dacă fondurile nu le permit, pot împrumuta nişte câini lupi de la poliţie şi vă daţi seama, dlor sentori, ce bucurie le oferiţi celor dragi de acasă când vor primi o poză de-a dvs în care să ţineţi o mână pe guşa câinelui. Nu uitaţi să scrieţi pe spatele fotografiei: „Eu am limbă, dar nu vorbesc şi cu drag mă iscălesc. Te iubesc”. O piedică în calea uitării.

MARIUS TUCĂ