„În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.”
Dimineața, adesea, fredonez versurile păunesciene, cântate ca nimeni altcineva de Mircea Vintilă. Habar n-am cum de am căpătat acest tic melodios, însă el e solul unei zile mlădioase și armonioase. Pe scara pe care sunt acum, destui cunoscuți circulă încă, dar nu ca înainte... Pasul lor a încetinit, iar unii calcă nesigur, aproape târșâindu-și picioarele betege. Alții au căzut deja în gol, și-n locul fiecăruia a apărut o cruce. De aceea, în jos s-a căscat cogeamitea cimitirul, genialul poet s-a înșelat aici! Iar în sus, cerul e plin de iluziile celor rătăciți pe treptele efemere! Dar, în definitiv, și noi, și visurile noastre suntem nimic ! Nimic !
„Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost, nu e nimic.”
Comunicăm în fugă, unde s-or grăbi toți? Abia mai schimbăm o vorbă, două. Și aia de conivență, o politețe găunoasă și de prisos. Ne-am însingurat deodată și nu vrem să mai auzim de nimeni ! Am devenit niște puncte orbecăind aiurea de colo-colo, nici măcar semne de mirare sau de întrebare, ce trist tablou ! Unul al resemnării voluntare...
„Vecinul meu prăşeşte ciori,
Vecina mea prăşeşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.”
Mai degrabă, prăsesc, că prășitura înseamnă efort fizic, cheltuire de energie... Nu, nu m-au invitat la ei ca să le văd menajeria de ciori ori de farduri, nici gând ! Abia de ne cunoaștem, cât să ne salutăm mecanic. Uneori, și-au uitat ușa deschisă și astfel, în trecere pe scară, i-am surprins în flagrant delict de irosire de sine. M-am arătat nedumerit și mi-am făcut semnul crucii, de, fiecare cu nebunia lui ! Iar apoi m-am trezit schelălăind câinește, chiar nu știu ce mi-a cășunat să slobozesc sunetele alea...
„Dacă de mai multe ori,
Căci ce pot fi aceste garduri?
Decât căzute foste scări,
Decât căzute foste garduri.”
Poate amintirea gândurilor înlăuntrul cărora îmi era ciuntită libertatea, poate nostalgia țarcului ce-mi dădea atâta nesiguranță, cine naiba mai știe ? Chiar, azi nu sunt sigur dacă sub tălpile mele sunt trepte sau garduri. De parcă ar conta !! Oricum, de pe ambele voi aluneca în curând, că nu-i altă lege...
„Vecine, Domnule, Străine,
Nu înţeleg ce-aveţi cu mine.
Ştiu, scările ne sunt comune,
Dar trec atât de rar pe-aici,
Portarul însuşi poate spune
Că am ambiţii foarte mici
Din când în când mai vin pe-acasă,
De ce vă supăraţi când vin?
Agale, talpa mea apasă
Pe dalele cu pas străin.”
Mda, doar scările ne mai sunt comune, înstrăinarea ne-a cariat sufletele și sapă, sapă fără contenire... Ca un cancer al cărui leac rămâne sub zălog... În definitiv, purtăm cu toții aceleași nume - Străinu -, însă refuzăm s-o recunoaștem! Dintotdeauna, amăgirea e mai dulce ca adevărul, nu-i așa, vecine?
„Vecinul meu prăşeşte ciori,
Vecina mea prăşeşte farduri,
Abia m-am ridicat din garduri
Şi mârâind în joase salturi,
Eu sunt un om pe nişte scări.”
Un salt și încă unul și totul se va sfârși... Și, totuși, cine a luat plasa de dedesubt, cine-i mișelul ? Așadar, atenție, orice salt poate fi fatal! Ultimul salt și un mârâit prelung, din ce în ce mai scăzut, și liniștea de apoi...
„Şi-acuma, vă implor, zâmbiţi
În lumea plină de urmări,
În care fard şi ciori prăşiţi
Întunecaţi şi spălăciţi.
Lăsaţi-mă să fiu pe scări.”
Cinismul, vasăzică... Exersează-l la plecare, îndeosebi la plecare! Dă bine în poza de pe urmă, ascunde frica de moarte ce ți-a intrat în oase! Te zvârcolești în van, murdar de fard și asurzit de croncănitul ciorilor, în întunericul ce se îngroașă întruna! Apropo, cine or fi inșii ăștia cu care te intersectezi pe scară ? Niciunul nu-ți mai e cunoscut, chipuri noi, zău că-ți vine să-ți dai drumul în nimicul de jos...
