România, între URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) și  USA (Uniunea Sovietică Ailaltă)

13 Mai 2022 | scris de Marian Nazat
România, între URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) și  USA (Uniunea Sovietică Ailaltă)

 Nu demult, scriam în cartea Rusia 2018. De la Petru cel Mare la... Deschamps, apărută la Editura RAO în anul 2019, un capitol despre delicata situație a României, prinsă între „elefanți”. Recitind textul, din care am înlăturat referirile la întrecerea fotbalistică,  îmi dau seama că temerile de atunci s-au adeverit...

 

 

În urmă cu aproape un secol, García Márquez constata că „sovieticii se încurcă în  probleme mărunte. În puținele rânduri când noi ne-am alăturat giganticului mecanism al festivalului, am văzut o Uniune Sovietică în mediul său: emoționantă și colosală. Însă când mergeam ca niște oi rătăcite, vârându-ne în viața semenilor, am găsit o Uniune Sovietică împotmolită în minuscule probleme birocratice, buimacă, descumpănită, cu un  teribil complex de inferioritate față de Statele Unite.”[1] Așa era  în 1957, la Festivalul Mondial la Tineretului, dar rușii au încetat de atunci să se mai împotmolească în mărunțișuri precum sovieticii, din care  se revendică nespus  de mândri... Și,  inevitabil, s-au debarasat până și de complexul de inferioritate în raporturile cu „Unchiul Sam”, iar sub domnia Țarului Putin, Rusia și-a recăpătat măreția și aroganța de altădată. Jocurile politice, militare și economico-financiare planetare se  fac în două saloane, la Washington și la Moscova. Berlin, Paris și Londra sunt doar sateliții lor, mari puteri de rangul al doilea...

         Ziua Americii... Demult, în 1776, delegații la Congresul de la Philadelphia au adoptat  Declarația de Independență față de Marea Britanie, act semnat după circa o lună, la 2 august. Culmea, mișcarea fusese inițiată de 102 puritani englezi, care, sătui de chingile religioase și de perpetuarea absolutismului monarhic, s-au îmbarcat prin 1600 pe corabia „Mayflower” și au plecat în „Lumea Nouă”. Astfel a apărut  pe pământ american „colonia Massachusetts”, din care s-a  înfiripat mai apoi The Pilgrim father, embrionul viitoarei societăți de peste Ocean. Abia în anul 1941, în timpul președinției lui Delano Roosevelt, 4 iulie e proclamată Ziua Națională a SUA, ale căror principii întemeietoare sunt: „Viață, Libertate și căutare a Fericirii”. Deloc întâmplător, întrucât în Declarația iscălită  între alții[2] de John Adams, Thomas Jefferson și Benjamin Franklin se stipulau toate astea: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire." De aici, din curajoasa aventură,  s-a născut ditamai imperiul, fără de care geopolitica  mondială n-ar mai fi posibilă. „O națiune construită pe promisiunea libertății  și a drepturilor individuale, dar care calcă în picioare cu nonșalanță acele principii, dincolo de granițele ei”, cum citesc într-o carte[3]...

         ...4 iulie 1993, Fortul Vancouver, aproape de Portland. Acolo era casa memorială a generalului George Marshall, de numele căruia se leagă planul postbelic de reconstrucție a Europei. Zeci de mii de băștinași, și nu numai,  veniseră încă  de dimineață la picnicul aniversar. Își întinseseră păturile pe imașurile impecabile din parcurile micuțului oraș și petreceau în familie. Copiii se jucau nestingheriți de mulțimea lărmuritoare și indiferenți la soarta ce le surâdea. Fiindcă, să fii vlăstarul celei mai puternice națiuni a lumii, înseamnă să te iubească ursitoarele. M-am învârtit printre americanii aceia, dezinhibați și mândri, până spre seară, când toți ne-am ridicat într-o solemnitate greu narabilă. Pe o scenă improvizată în mijlocul unui pâlc de copaci, o tânără  a început să cânte imnul lor național, al măreței  țări  de dincolo de Ocean. Star-Spangled Banner[4] a răsunat uluitor, încremenitor, o senzație   de zbor, de plutire m-a  copleșit. Oho, și ce înalt se deschisese  cerul ! În jurul meu, oamenii își duceau mâna  dreaptă  la inimă și salutau  astfel drapelul cu cele 13 linii drepte și 50 de steluțe[5]. Am înlemnit de emoție, am simțit  cum o căldură ciudată îmi invadează  trupul și mă glazurează în ciocolată. Mi  s-au umezit ochii, iar inima îmi lăcrima în acordurile muzicii aceleia înălțătoare,  înmărmuritoare. Nu mi se mai întâmplase niciodată să ascult un imn și să mă dezintegrez cu atâta voluptate în vraja patriotismului liber consimțit. De la sugari la bătrâni colilii, toți strigau parcă în cor:  „Suntem americani și nu ne temem de nimeni și de nimic ! America First! Suntem invincibili și inexpugnabili !” Brusc, m-am rușinat de meschinăria românilor mei,  care au pus cătușe cuvântului patrie și de aici fuga de patriotism. Ce lecție  am trăit atunci, la 4 iulie 1993, în Oregon !...

         Astăzi, America  este și ea divizată, oamenii conviețuiesc mai greu laolaltă, „tirania corectitudinii politice”[6] i-a învrăjbit și pe ei, născocitorii odiosului concept. Dar asta nu-i împiedică  să continue să-și caute fericirea, așa cum le-au lăsat cu limbă de moarte Părinții Fondatori. Căci statul  nu s-a angajat niciodată  să le-o asigure, ci doar să  le-o promită  ca pe o Fata Morgana. Unii, de pildă, sunt de părere că „acțiunea lui Donald Trump  este incoerentă, este foarte criticat și  la el acasă. În plus, fiind vulnerabil, nu are autoritate, ia niște măsuri care  nu se aplică... Pe de altă parte,  a reușit să se pună prost  cu toată lumea și, în  tot cazul, pentru  Europa nu e bine ce face Trump.”[7] Și fiul lui Tudor Vianu își continuă excursul, observând că „deocamdată ceea ce se întâmplă important și nou se întâmplă în America. Noi nu auzim decât niște ecouri ale unei dezbateri reale, care are loc în Statele Unite. Statele Unite sunt  o țară paradoxală, o țară violentă, în care se înfruntă de două sute și ceva de ani două mari ideologii. Este țara care a reinstaurat sclavia dispărută în Europa odată cu instaurarea creștinismului. A reinstaurat sclavia, ține bine minte chestia asta! Când sclavii au fost eliberați, ei au continuat să fie o minoritate persecutată. Eu am apucat 1958, când un președinte republican, Eisenhower, a pus în spatele fiecarui școlar negru un soldat din garda națională, pentru a-l impune în școala publică. Așa s-au petrecut lucrurile. Deci este țara unui Kulturkampf, a unui război cultural de lungă durată, și această confruntare cu care avem de-a face în momentul de față este confruntarea unei Americi liberale care luptă pentru libertate cu o Americă naționalistă, rasistă, antifeministă, brutală, care luptă și ea pentru a-și menține propriul stil de viață. Acest conflict de o mare duritate ia aspecte violente, din ambele părți.”[8]  Un argentinian, César Luis Menotti, acuză vehement: „Donald Trump  e un măgar. Și încă unul urât.”[9] Alții, Bernie Ecclestone (fostul director executiv  al Formulei 1) de exemplu, îl laudă însă pe liderul de la Casa Albă, spunând că e „tot ce  i se putea întâmpla acestei  lumi mai bine. I-a trezit pe toți. (...)  N-a făcut nimic greșit  până acum. Ia măsuri împotriva oamenilor din SUA care  n-ar trebui să fie acolo.”[10] Cine are dreptate? Habar n-am, știu însă de la William Smith Culbertson, ministrul plenipotențiar al Casei Albe la București, în perioada 1925-1928, că „nuanțele minții americane sunt atât de practice și de grosolane”[11]... Una peste alta, „America e un film fără niciun strop de realitate”[12], o peliculă în care personajele - principale ori secundare, inclusiv figuranții - trăiesc mai bine ca oriunde, altminteri nu s-ar buluci toți într-acolo, atrași de un Eldorado perpetuu... Make America Great Again!

 Numai că democrația americană, vorba personajului principal din romanul În lipsa președintelui, „nu poate supraviețui  alunecării  actuale spre tribalism, extremism și resentimente arzătoare.” Pentru că, citim în aceleași pagini, „astăzi, în America, domnesc mentalitatea «Cine  nu e cu noi, e împotriva noastră.» Politica poate fi definită cu a fi un sport sângeros. Rezultatul  e că ne crește tendința de a crede tot ce e mai rău despre  oricine nu e în grupul  nostru (...) Dar e imposibil să  păstrăm democrația dacă scade fântâna încrederii.”[13] Așa că mă întreb firesc,  cum  să aibă încredere un șoricel într-un elefant ? Păi ce este România în comparație cu SUA, nu  o micuță rozătoare ?

Mai mult, destui le  învinuiesc că, măcar involuntar, au permis  apariția terorismului arab. Astfel, cotidianul The Guardian a dezvăluit la 11 decembrie 2014, în articolul „ISIS - The Inside Story”, culisele abominabilei mișcări, citându-l pe un anume Abu Ahmed, membru al organizației   jihadiste, prizonier în lagărul Bucca din Irak, a cărui pază o asigurau americanii. Ei bine, zice individul, „nu am  fi putut să ne întâlnim  cu toții, așa, la Bagdad sau oriunde  în altă parte. Ar fi fost incredibil de periculos. Aici, nu numai că eram în siguranță, dar eram la numai câteva sute de metri de întregul stat major al A-Qaida.” Între cei aflați în detenție  se număra și un oarecare Abu Bakr Al-Baghdadi (viitorul lider ISIS), care „era foarte respectat de armata americană.  Dacă voia să meargă în vizită la cineva din alt lagăr, el putea, noi nu. Iar în timpul ăsta o nouă strategie se năștea chiar sub nasul lor. Aceasta viza construirea Statului Islamic. Dacă nu ar fi existat o închisoare americană în Irak, nu ar fi existat ISIS. Bucca era o uzină. Ea ne-a fabricat. Ea a construit ideologia noastră. Era locul ideal. Ne-am înțeles să ne strângem când vom ieși. Și a fost simplu să păstrăm legătura. Cu toții ne-am scris datele pe elasticul chiloților. Când am ieșit, am putut să luăm legătura unii cu alții. Toți cei care erau importanți pentru mine erau notați pe elasticul alb. Aveam numerele lor de telefon, numele satelor lor. A fost foarte simplu. Începând cu 2009, mulți dintre noi și-au reluat activitatea. Doar că de data aceasta am făcut-o mult mai bine. Chiloții ne-au permis să câștigăm războiul.”[14] Potrivit unui colonel yankeu, Kenneth King, la părăsirea „uzinei terorismului”, în 2009, Al-Baghdadi le-ar fi transmis paznicilor: „Salut, băieți, ne vedem la New York!” Și s-au revăzut, din nefericire, prăbușirea „Gemenilor” și sutele de cadavre stau mărturie apocalipticei revederi. Să nu neglijăm nici remarca unui rus întâlnit de García Márquez în 1957  pe străzile Moscovei: „În timpul războiului cunoscuse mulți soldați americani. Credea  că sunt niște băieți naivi, sănătoși, însă de o ignoranță crasă.”[15] Iar de atunci încoace nimeni nu i-a mai scos din ignoranți... Că ne place sau nu, și acesta este unul dintre chipurile  molohului de dincolo de Ocean.

             Cu fața, de vreo 30 de ani, la Statele Unite ale Americii, noi, românii, am întors  spatele puterii de la Răsărit, fudul și ostentativ, provocator chiar. Am uitat prea repede obsesia pravoslavnicilor încă din vremea întemeietorului Petru cel Mare. Alexandr Zinoviev o recunoaște fără ocolișuri: „Avem nevoie de un ocean cald și cel Indian ar fi cel mai  potrivit. Britanicii s-au folosit îndeajuns de India și alte țări  din Est; acum ne-a venit și nouă rândul. N-am știut la timpul  potrivit că problema era mai simplă decât credeam, pentru că   nimeni nu s-a obosit să se uite pe o hartă. Credeam că drumul spre ocean trece prin Altai, Pamir și Himalaya. S-a dovedit  însă că era doar ceva mai departe de Soci și mult mai accesibil decât Sociul. Ce păcat că nu ne-a arătat nimeni un atlas!  N-ar mai fi avut loc criza din Iran. Și n-ar mai fi fost nici picior de arab pe-acolo. În treacăt fie zis, nici nu se înțelege de unde au venit așa deodată. La urma urmelor, am ieșit totuși la un ocean cald. E drept că puțin  mai la vale, pe coasta Americii, în Cuba.” [16] La fel au ieșit deunăzi și la Marea Neagră, prin Crimeea... Repetabilitatea șicanatorie a istoriei... Cumva și reparatorie ?

Și fostul disident  sovietic atacă în  continuare, iarăși cinic:

„- Studenții iranieni au ocupat ambasada americană și nu sovietică. De ce oare?

- Dacă ar fi pus mâna  pe ambasada sovietică, Armata Roșie ar fi ocupat imediat Iranul. Pe când americanii sunt slabi. 

- Americanii sunt o democrație.

- Asta și spun, sunt slabi.

- Ce porcărie ! Să mai luăm o sticlă să ne limpezim mintea.

- Lasă sticla. E scump. Și nici n-avem unde să vomăm.

- Iranul ăsta îngrozitor terorizează o  mare supra-putere. Arabii violează Europa Occidentală. Ah, Doamne, ce se  întâmplă?

- Occidentul e putred.

- Nu te grăbi să îngropi Occidentul, a cărui ticăloșie  ascunsă nici nu s-a arătat încă!

- Bine, bine, e pe undeva și o ticăloșie, însă mult mai multă tâmpenie. Dacă ar fi fost mai multă ticăloșie și mai puțină tâmpenie, lucrurile ar fi arătat mai bine.”[17]

De-ar fi doar asta, dar nu, urmează finalizarea de kinogramă:

„- (...) Prea multe semne ale trecutului. Occidentul în general  este încărcat de propriul trecut, care atârnă prea greu și-i scapă din mână. Odată pierdut însă, trecutul ia și viitorul cu el.

- La noi, dimpotrivă, nimic nu este trecut. Totul este viitor.  Chiar și trecutul Occidentului.”[18]

 Cât despre asasinarea lui J.F. Kennedy, omul de știință fugit în Occident în 1977 are din nou o părere menită să ne sporească și mai mult confuzia: „În afacerea asta n-am fost implicați direct. Însă, oricând are loc vreun atentat undeva în lume, suntem pe acolo. Îți aduci  aminte de Oswald? A servit de paravan. Trebuie să fie și tipi ca Oswald pentru ca planul de asasinare să demareze. El le-a băgat în cap celor care voiau să scape de Kennedy că asasinatul ar  fi putut fi prezentat drept «mâna Moscovei». Și asta a stimulat  punerea la cale a atentatului. A ști să-i dirijezi pe conspiratori,   insuflându-le speranța că vor putea da vina pe Moscova, fără să le oferi însă nici cea mai mică șansă de a o face, iată marea artă! Indivizi care să comită asasinate politice se găsesc cu grămada pretutindeni. E însă nevoie de o metodă științifică pentru  a-i descoperi, dirija și a te asigura că n-ai să fii prins tu însuți.”[19]

         Cam astfel se pune problema „războiului rece” între superputerile mondiale declanșat după pacea din 1945. SUA, de două ori mai micșoară  ca suprafață, dar cu o populație dublă față de Rusia... Numai că noi, românii, suntem asemenea șoricelului nimerit sub copitele elefanților gata să se izbească fatal cu trompele. Și cum să ne strecurăm nevătămați printre pachidermele uriașe ? Cum să nu stârnim furia unuia ori altuia? Vorba lui Zinoviev, „în bătălia dintre doi idioți atotputernici nu e loc pentru un pitic deștept. Poți sfârși băgat la apă, fie de unul, fie de altul - sau de amândoi deodată. Mai bine să te ferești din drum. Fă-o însă atât de discret, încât nimeni să nu dea atenție ieșirii tale din scenă.”[20] Pe de o parte, geografia potrivnică, la doi pași de muscali, pe de altă parte, scutul de la Deveselu cu cătarea înspre Moscova... Unde mai pui că Republica Moldova e o Rusie în miniatură, iar ceilalți vecini nu sunt niște antiruși,  dimpotrivă... Grea povară geografia ce ne-a fost dată și parcă ieri bolșevicii  urlau să trezească la realitate o omenire amorțită:  „Capitaliștii europeni și americani vă mănâncă truda, tâlhăresc bogățiile patriei voastre, vă calcă în picioare religia, cinstea, Iibertatea, vă folosesc ca pe niște vite de povară. Treziți-vă, ridicați-vă,  alungați-i ! Orientul pentru orientali ! Rusia nu cere nimic, nu vrea nimic, doar îi luminează și îi trezește pe frații  ei orientali. Ascultați, tovarăși, glasul ei !“[21] Și geaba  lozinca: „«Lupta de clasă. Dictatura proletariatului. Pământul pentru țărani, uzinele pentru muncitori. Religia este opiul popoarelor. Proletari din toate țările, uniți-vă!» Periculoase fraze explozive, care, fiindcă sunt simple și sunt repetate neîncetat, au forța  să organizeze neliniștile și năzuințele maselor și să determine ieșirea la acțiune, unitară și bine pusă la punct. Lozincile acestea pot trezi în rasele sălbatice, necivilizate încă, mari forțe întunecate; va ajunge oare comunismul să le lumineze?”[22] Nu fu să fie, e clar!

          Să nu ignorăm nici observația din 1988 a scriitorului Philip Roth, într-un interviu: „Vulgarizarea generală nu e mai puțin importantă pentru americani decât este represiunea pentru est-europeni.(...) Aici avem de-a face cu supraabundența de informație, cu circuite proliferând de informație - cu cenzura nimicului. Vulgarizarea generală provine exact din ceea ce nu au cei din Europa de Est sau din Uniunea Sovietică: libertatea de  a spune orice și de a vinde orice după bunul plac.”[23] Faimosul scriitor numea acest proces „adaptarea pentru tonți” și astăzi, după căderea Cortinei de Fier, îl trăim uluiți și noi, cei din Est...

         Numai că de echilibrul politic al omenirii depinde viața  noastră de zi cu zi. Și cum să nu privim cu  îngrijorare înspre cei doi coloși mondiali - SUA  SUA -, cum să nu tremurăm la orice strănut al lor? Monedă de schimb a înțelegerilor și neînțelegerilor dintre ei, România se căznește să-i țină suficient de aproape sau de departe pe amândoi. Unii ne-au impus o etatizare orwelliană, cu  ucazuri moscovite ferme și nediscutabile, ceilalți ne-au îmbiat la disoluția statului și la cedarea suveranității economice, bancare, financiare în favoarea străinilor... Deh, „românii au fost sclavi. Mentalitatea lor a fost  modelată de secole de oprimare. Conducătorii  lor, cel mai adesea, au o perspectivă de preot sau de jurist de țară”[24], vorba lui William Smith Culbertson.

         Iar lângă aceste două mari blocuri militaro-politice s-au ivit altele - Uniunea Europeană și China - și zău dacă mai știm cu  cine să ne împărțim sărăcia  și nevoile? Și cum să uităm că Rusia  e la doi pași  de noi, iar din Europa nu-i chip să ne  mutăm?

          În urmă cu 80 de ani, „Stalingradului i-a fost predestinat să decidă filosofia istoriei, sistemele sociale ale viitorului. Umbra destinului mondial acoperise pentru ochii omenești orașul în care cândva se depănase o viață obișnuită. Stalingradul devenise un semnal al  viitorului.” [25] Dar nimeni  nu-și mai dorește un nou Stalingrad. De aceea trebuie să luăm aminte la versatilitatea memoriei noastre, căci „conștiința umană, adresându-se trecutului, întotdeauna cerne printr-o sită avară esența marilor evenimente, eliminând suferințele soldaților, zbuciumul, aleanul ostășesc. În memorie  rămâne  o relatare seacă despre cum erau rânduite oștile care au obținut victoria și cum erau rânduite oștile care au fost înfrânte, numărul carelor de luptă, al catapultelor, al elefanților sau al tunurilor, tancurilor, bombardierelor care au luat parte la bătălie. În memorie se va păstra relatarea despre cum înțeleptul și fericitul conducător de oști a angajat centrul izbind în flanc și cum rezervele care au apărut prin surprindere de  după niște coline au decis soarta bătăliei. Cam asta-i tot, și,  poate, o banală pomenire a faptului că fericitul conducător de oști, odată întors în patrie, a fost suspectat de intenția de a-l răsturna pe suveran, așa încât pentru salvarea patriei a plătit cu capul ori a scăpat, norocos, numai cu exilul.

            Sau iată tabloul creat de un pictor al unei bătălii ce tocmai a avut loc: luna imensă, opacă, a încremenit, abia răsărită, deasupra  câmpului de glorie; dorm cu brațele desfăcute vitejii strânși în armuri, pretutindeni se văd care de luptă sfărâmate sau tancuri lovite și  iată-i pe învingători cu pistoale-mitralieră și pelerine fluturând, cu căști romane purtând vulturi de aramă, cu mițoase căciuli de grenadier”[26]... Fețele diferite ale adevărului părelnic unic, ale istoriei... Mda, „adevărul e bun, dar dragostea  e și mai bună.”[27]

De ziua Americii, gândurile mele trec și prin Rusia, este inevitabil. Din  gâlceava lor ar putea izbucni un alt măcel planetar, unul al spionilor, dacă e să-l cred pe Zinoviev. Care, printr-un personaj de-al său, dezvăluie că „următorul război (...) va fi un război al maselor de oameni împotriva  altor mase de oameni, nu numai simpla tehnologie împotriva  tehnologiei. În război, ființa umană va rămâne întotdeauna principala armă, pentru că ea este cea care poartă armele. Principalul teatru de operațiuni va continua să fie Europa Occidentală. Așa dorim noi! Și ne vom impune voința întregii lumi. De aceea trebuie cu orice preț să decuplăm Europa Occidentală de Statele Unite, s-o neutralizăm, s-o demoralizăm, și s-o divizăm. Ăsta-i motivul pentru care prezența noastră acolo, indiferent sub ce formă, constituie un obiectiv strategic.”[28]

                                                          

      Să i se împlinească oare profeția? mă întrebam la sfârșitul capitolului, fără să-mi imaginez totuși, că proiectilele și rachetele vor șuiera la câțiva pași  de hotarele noastre oropsite...

 

        

        

 

 

[1] Călătorind prin Europa de Est

[2] Declarația a fost semnată de  56 de persoane, toți bărbați și cetățeni britanici, din partea celor 13 colonii originare (DelawarePennsylvania, MassachusettsNew HampshireRhode Island, New York, GeorgiaVirginia, Carolina de Nord, Carolina de SudNew JerseyConnecticut și Maryland) care au și devenit statele întemeietoare ale SUA. Ei au jurat cu „viața, averea și onoarea lor”, conștienți că gestul lor va fi interpretat în insulă ca act de trădare, pedeapsa fiind spânzurătoarea și confiscarea totală a averii.

[3] În lipsa președintelului, avându-i ca autori pe Bill Clinton (președinte  al SUA în perioada 1992-2001) și pe James Patterson.

[4] Steagul împestrițat cu stele, în traducerea lui Cristian Petru Bălan (Enciclopedia Imnurilor de Stat ale Țărilor Lumii, Editura Mileniul III, Ploiești, 2008)

[5] Cele 13 linii drepte semnifică numărul coloniilor britanice care s-au răsculat împotriva Coroanei, iar cele 50 de steluțe, statele componente ale federației nou create.

[6] Ion Vianu scrie: „Ceea ce reproșez eu corectitudinii politice nu este conținutul ei, ci  dominanța ei externă și genul de terorism pe care îl exercită” (în   dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv...)

[7] Ion Vianu în   dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv...

[8] Ibidem

[9] Gazeta Sporturilor

[10] Ibidem

[11] Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul  interbelic

[12] Mircea Cărtărescu, Omul care scrie: jurnal 2011-2017

[13] Bill Clinton și James Patterson, În lipsa președintelui

[14] A se vedea și articolul lui Adrian Pătrușcă - Rețeaua ISIS din  chiloți. Primăvara fraților lui Obama s-a sfârșit. De ce ar mai rămâne Trump în Siria?  (Evenimentul zilei)

[15] Călătorind prin Europa de Est

[16] Homo Sovieticus

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Homo Sovieticus

[20] Ibidem

[21] Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Rusia

[22] Ibidem

[23] De ce scriem?

[24] W. Culbertson și A.M. Owsey, Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul  interbelic

[25] Vasili Grossman, Viață și destin

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Homo Sovieticus

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră