Revoluţia uşilor capitonate

Cea mai mare parte din viaţă ne-o petrecem bătând pe la uşi. Ne ţin sau nu ne ţin balamalele, trebuie să bătem la uşă. Avem un singur paşaport spre libertate, un paşaport metalic numit clanţa de uşă. De la tovarăşa învăţătoare până la primul secretar-general am învăţat să bătem la uşă. Cu căciula în mână, cu şapca sau cu basca, primul lucru pe care-l înveţi în viaţă nu e alfabetul ci bătutul la uşă. Cu cât eşti mai mic, cu atât baţi mai mult pe la uşi. Soneria e un moft pentru cel care bate de o viaţă pe la uşi. Pentru el, soneriile există doar în filme, ca atunci când, după ce ai apăsat pe buton, în cadrul uşii apare o blonă despletită. Cu cât eşti mai mare, numărul uşilor la care trebuie să baţi e mai mic. Dacă vrei să afli unde ai ajuns, dacă doreşti să vezi cât de mare sau de mic eşti, numără uşile la care eşti nevoit să baţi, nu din bun simţ, ci de nevoie. Bătem de o viaţă pe la uşi, uşor aplecaţi, cu auzul încordat de frică, să nu scăpăm „da”-ul dătător de speranţă, ne e teamă să ne uităm pe gaura cheii ca nu cumva să vedem cum ne înşeală viaţa. Am uitat să ne purtăm în prezenţa uşilor închise, nu ştim să le deschidem decât bătând în ele, bate la uşă revoluţia uşilor capitonate. Ce să ne facem , pe cine să întrebăm, cu m procedăm în faţa unei uşi capitonate pe dinafară? Revoluţia din '89 e călcată-n tocul uşii de revoluţia uşilor capitonate, ne-a rămas doar clanţa, nu mai ştim nici măcar să batem la o uşă. Cioc-cioc-cioc! Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ