Reflecții despre bătrânețe

PROLOG:

      „Aşa e blestemata de bătrâneţe: întoarce totul împotriva celuia care şi aşa are totul împotriva lui, căci îmbătrâneşte.”[1]

 Cândva, Alice Voinescu se tânguia în singurătatea unei odăi: „Această bătrânețe inutilă care ne duce încetul cu încetul într-un colț unde suntem uitați. Nu mai sunt interesantă pentru nimeni”[2]... Când i-am citit întâia oară confesiunea, nu m-am înfiorat, eram tânăr!  Abia mai târziu  am simțit și eu că „sunt o biată pasăre  cu ața de picior”[3] și am avut un moment de străluminare. Deloc veselă! Ca și cum cineva îmi pusese în ochi o lumină orbitoare, cât să mă opresc din fugă și să reflectez  altcumva la propria-mi existență. Cu o  luciditate nedorită, cinică pur și simplu, mi-am dat seama că „nu, bătrâneţea nu este bună, nici frumoasă, în nicio privinţă, în absolut niciuna! Nici măcar curată nu e. Nu numai că slăbeşte atenţia omului, că-i micşorează simţul măsurii, stinge interesul şi-l face să tindă spre neglijenţă în îmbrăcăminte şi în purtare, dar face ca până şi corpul să i se cureţe parcă mai greu și să i se murdărească mai uşor. Și dacă, printr-un efort de neînchipuit, omul care îmbătrâneşte izbuteşte să se menţină îngrijit şi curat, ceea ce realizează e curăţenia sterilizată a unei farmacii, nu puritatea unei flori. Iar tinereţea e curată, căci sevele ei se refac, pe când sevele bătrâneţii sunt stătute, atunci când n-au secat cu totul. Nici firul de păr încărunţit nu e onorabil când pare un lucru ruşinos, pe care vrei să-l ascunzi, dar nu izbuteşti. Și nici zbârciturile feţei. Ele impun respect, dau farmec şi căldură chipurilor de bătrâne modeste; ele înnobilează fruntea gânditorului; dar pe faţa unei femei frumoase, care începe să îmbătrânească, aceleaşi zbârcituri par nişte  peceți infame, nişte cicatrici ale înfrângerii, o mutilare, aproape rușinoasă, căci trezesc în cel ce le priveşte aceleaşi sentimente ca în femeia care le poartă. Fardurile nu le pot ascunde, masajele nu le pot şterge; şi nici măcar nu le poţi spăla ca lumea - fir-ar afurisite să fie! În ele rămâne veşnic o umbră de îmbătrânire, aşa cum pe busturile de bronz şi de marmură de prin muzeele din provincie rămâne totdeauna un pic de praf în cutele feţei şi-n faldurile veşmintelor. Din zbârciturile abia văzute, dar totdeauna vizibile, şi vizibile în primul rând pe faţa unei femei frumoase care începe să îmbătrânească - emană parcă frigul şi pustiul, ca din hăurile şi prăpăstiile munţilor”[4].

Și cum să nu conștientizezi  tardiv și inutil că „unele dintre cele mai acute suferințe existențiale provin din ignorarea structurii biologice, batjocorită  de mulți bărbați și multe femei”[5]? De la acest adevăr fundamental trebuie să înceapă  viața oricărui  pământean, dacă vrea să aibă o senectute  lipsită de regrete majore!

 Nici n-apucasem să reflectez până la capăt  cumplitul adevăr, că am dat cu ochii de un articol semnat de un medic, Manuel Penso Zumarraga, care, născocind termenul sexalescence, încearcă să ne îndulcească sfârșitul. Ei bine, spaniolul identifică, prin noțiunea respectivă, grupul de adulți (sic!) de  peste 60 de ani, alcătuit din „bărbați și femei care gestionează noile tehnologii, moderne, progresiste, dornici să se bucure de viață, să învețe, să colaboreze cu societatea, să călătorească, să cunoască oameni noi și să fie stăpâni pe propriul destin, renunțând la eticheta de persoane în vârstă.

Este o generație care a eliminat cuvântul «șaizeci de ani» din limbajul său, pentru că pur și simplu nu include ideea de a îmbătrâni în planurile sale actuale. Aceasta este o adevărată inovație demografică asemănătoare apariției, la vremea respectiva, a adolescenței, care era și un nou grup social apărut la mijlocul secolului XX.

Acest nou grup de oameni care acum au șaizeci sau șaptezeci de ani au trăit o viață destul de satisfăcătoare. Sunt bărbați și femei independenți care lucrează de mult timp și au schimbat sensul întunecat pe care multa literatură o dăduse conceptului de muncă de zeci de ani. Departe de birourile triste, mulți dintre ei au găsit și au ales activitatea pe care au iubit-o cel mai mult și își câștigă existența din ea. Acesta este probabil motivul pentru care se simt mulțumiți; unii nici nu visează să se pensioneze. Cei care s-au pensionat deja se bucură de fiecare zi din plin, fără teama de lenevire sau singurătate. Se bucură de lenevie, pentru că după ani de muncă, creșterea copiilor, lipsuri, nopți nedormite și întâmplări nedorite, este corect să privești marea cu mintea liberă.

Femeia sexalescentă a reușit să supraviețuiască dorinței de putere pe care i-a dat-o feminismul anilor 1960 și a putut să se oprească și să reflecteze la ceea ce își dorea cu adevărat. Unele au decis să trăiască singure, altele au studiat discipline care au fost întotdeauna masculine, altele au urmat universitatea cu copiii, altele au ales să aibă copii la o vârstă fragedă, au fost jurnaliste, sportive sau și-au creat propria identitate. Acest tip de femei s-a născut în anii 1950.

Dar unele lucruri sunt deja cunoscute: nu sunt oameni blocați în timp; bărbații și femeile în «șaizeci sau șaptezeci» folosesc computerele ca și cum ar fi făcut-o întotdeauna. Ei scriu și se văd cu copiii departe și uită de vechile telefoane pentru a contacta prietenii. În general, sunt mulțumiți de starea lor civilă și, dacă nu sunt, nu se deranjează să o schimbe.

Spre deosebire de tineri, sexalescenții cunosc și cântăresc toate riscurile. Nimeni nu începe să plângă când pierde: reflectă, ia notițe, își cultivă stilul...

Nu invidiază aspectul tinerilor sportivi și nici femeile nu visează să aibă trup de showgirl. În schimb, ei cunosc importanța unei priviri cunoscătoare, a unei fraze inteligente sau a unui zâmbet luminat de experiență. Astăzi, oamenii de 60 sau 70 de ani trec printr-o nouă eră care încă nu are un nume; cândva, la acea vârstă, erau considerați bătrâni, astăzi sunt plini de viață atât fizic cât și intelectual, își amintesc fără nostalgie de tinerețe și sunt conștienți de ea.

Bătrânii de astăzi de 60 și 70 de ani sărbătoresc soarele în fiecare dimineață și își zâmbesc adesea singuri... Își fac planuri pentru propria lor viață, nu pentru viața altora”.

Într-adevăr, sună îmbietor, tonic, însă numai dacă  ești în stare să te  amăgești  și să uiți, o clipă,  că nefericitul „trup care,  trăind numai pentru sine şi de dragul său, cunoaşte adevărata măsură a dezastrului abia când începe să îmbătrânească”[6]. Deoarece,  oricât te-ai strădui, realitatea nu poate fi ocolită,  e ca o oglindă neînstare să  mintă! Apoi, atenție, „starea de spirit  excelentă, optimismul eclatant, vigoarea îl aduceau  exact acolo unde nu trebuia: la un fel de impostură a bătrâneții, trădată de cea mai autentică și fericită vitalitate”[7] !

 Prin urmare, nu încercați să trăiți  la bătrânețe așa cum ați fi dorit s-o faceți la tinerețe, riscați să fiți  caraghioși! Și cum să nu strigi din rărunchi, asemenea poetului Dan Panțoiu?

„Mi-e dor întruna,
iubita mea,
de vremea aceea,
când puteam zbura
mână de mână,
împreună,
până la cer și înapoi!
O, dragostea mea,
de-ai ști ce dor îmi este
de zilele și nopțile,
de orele și clipele,
când întreTine și Mine
eram doar Noi !” …[8]

EPILOG:

„Lucrul cel mai rău pentru om nu e  suferința, nici moartea, ci bătrânețea, căci bătrânețea e o suferință fără leac şi nădejde, o moarte prelungită.”[9]

La naiba, „un pic de dragoste. Am nevoie de dragoste, ca să uit de bătrâneţea care se apropie, de înfătişarea mea, de prezentul şi de trecutul meu, de stupizenia acestei vieţi pe care singur mi-am clădit-o, zi după zi. Ca să uit,  am nevoie de dragoste. Este ultimul lucru pe care-l cer de la zei înainte de a crăpa. Le cer prea mult?”[10]