Putin și piticii de la Kremlin

MOTTO:

                                                                „Nu va mai fi ruina unei lumi, ci sfârșitul ei.

                                                          Reconstrucţia nu se va mai  face ca în Evul Mediu,

                                                        prin  evoluţia omului elementar spre cultură.”

                                                                      Alice Voinescu, Jurnal

          Au trecut mai bine de două luni de la declanșarea „operațiunii militare speciale” și nimeni nu e în stare s-o oprească. Din fortăreața[1] moscovită răzbate o singură voce, despotică și cutremurătoare, cea a neînduplecatului Putin, care le reamintește mujicilor adulatori vorbele altui exaltat: „Nu vă cer să ne iubim unii pe alții, ci  împreună  să urâm  imperialismul !”[2] Să nu uităm cumva că „batiușka, țarul, era tatăl poporului. Conducerea lui autocrată era patriarhală. Oamenii erau copiii lui, iar el avea asupra lor aceeași putere nelimitată pe care un tată o are asupra copiilor lui. Poporul rus nu concepea vreo limită a puterii țarului, «pentru că limita autorităţii tatălui nu o impunea decât Dumnezeu». Când el ordona, ei se supuneau, ca și copiii care trebuie să asculte de părinți, fără să murmure. Uneori, această supunere în faţa țarului îmbrăca forma obedienţei bizantine, aproape de sclavie. Nobilii ruși, când veneau în fața țarului pentru a-l saluta sau a primi favoruri, se prosternau în fața lui până atingeau podeaua cu fruntea. Când Artimon Matveev, șeful miniștrilor și apropiat al țarului Aleksei, se adresa stăpânului său regal, se exprima în felul următor: «Cu umilință implorând, noi, robii tăi, Artiomușka Matveev și fiul meu, netrebnicul vierme Andrușka, venim în fața înaltului tron al Majestății Voastre Regale, plecându-ne capetele în pământ...» Atunci când te adresai țarului, era obligatoriu să folosești toate titlurile pe care acesta le deţinea. Dacă se întâmpla să fie omis un singur cuvânt din lunga titulatură, faptul era considerat o gravă lipsă de respect și aproape echivala cu trădarea. Toate cuvintele rostite de țar erau sacrosancte, «dezvăluirea vreunei discuții purtate în palatul țarului înseamnă moarte», declara un rezident englez.”[3] Și, fără tăgadă, „tânăra gardă” a noului țar își ascultă stăpânul aidoma strămoșilor, acceptând necrâcnit să se înroleze sub steagul sfânt al Maicii Rusii. Cum altfel, de vreme ce Kremlinul s-a umplut de oportuniști, de pitici dresați să nu iasă din cuvântul - ucaz al tătucului Vladimir Vladimirovici ? Însă  nu mă mir, întrucât muscalii au o lungă și  ciudată tradiție  în acest sens, căci, de pildă,  „lui Petru îi  plăceau foarte mult piticii. El îi  avusese în jurul său  toată viața.”[4] Iar Menșikov, prințul cuceritor și lipsit de scrupule, un fel de oligarh favorit al întemeietorului Imperiului de la Răsărit, îl urma îndeaproape, fiind un „colecționar asiduu de pitici”[5], motiv să-i scrie soției sale, prin 1708: „Îți  trimit un cadou, două fetițe, dintre care una este foarte mică și poate servi ca papagal. E mai vorbăreață decât sunt de obicei oamenii mici și poate să te înveselească mai mult decât dacă ar fi fost un papagal adevărat.”[6] De asemenea, „în 1716, Menșikov a apelat la Petru: «Deoarece una dintre fiicele mele are un pitic și cealaltă nu, te rog foarte frumos să-i ceri Majestății Sale Țarina să-mi permită să iau unul dintre piticii care au rămas după moartea țariței Marta».“[7] Erau timpuri când „un pitic sau, mai mult, o pereche de pitici, reprezenta un cadou deosebit.”[8] Îmi și închipui scenele de  atunci, nu diferite de cele de azi, cu părintele Rusiei în rolul principal: „Copil fiind, mergea la biserică între două rânduri de pitici care duceau perdele roșii de  mătase; ca țar, păstra la curte un număr mare de pitici care să-l amuze și să joace roluri importante în ocazii speciale. La banchete, erau așezați în plăcinte uriașe; când Petru tăia plăcinta, sărea din ea un pitic. Îi plăcea să folosească siluetele lor  ciudate în ceremoniile-parodie pe care le făcea. Nunţile de pitici și chiar funeraliile  cu pitici, care copiau ceremoniile de la propria lui Curte, îl făceau pe Petru să râdă așa de tare, încât lacrimile îi curgeau pe obraji.”[9]

            Dar cea mai tragicomică întâmplare este cea descrisă de Friedrich Christian  Weber (ambasadorul  Hanovrei la Sankt Petersburg în acea perioadă), în  1710, la două zile după căsătoria nepoatei lui Petru, Anna, cu ducele Frederick Wilhelm al Kurlandiei, când a fost celebrată o nuntă de pitici,  exact cu aceeași ceremonie și fast ca și mariajul cuplului regal: „Un pitic foarte mic mergea în fruntea procesiunii, pe post de mareșal (...) conducător și maestru de ceremonii. El era urmat de mireasă și de mire, care erau îmbrăcaţi îngrijit. Apoi venea țarul însoțit de miniștrii săi, de prinți, boieri, ofițeri și  alţii; alături mergeau toți piticii de ambele sexe, în perechi. Ei erau în total şaptezeci și doi, unii din serviciul țarului, al țarinei văduve, al cneazului și al cneaghinei Menșikov, şi al altor persoane distinse, dar alţii fuseseră trimiși din toate colțurile Rusiei, oricât de îndepărtate. La biserică, preotul l-a întrebat pe mire cu voce tare dacă o ia în căsătorie pe mireasă. El a răspuns tot cu voce tare, adresându-se iubitei lui: «Pe tine și pe nimeni altcineva». Atunci când mireasa a fost întrebată dacă nu a făcut o altă promisiune de căsătorie altuia în afară de mirele ei, ea a răspuns: «Asta nu ar fi fost foarte frumos din partea mea». Totuși, când a ajuns să-i fie pusă întrebarea cea mai importantă, dacă îl ia în căsătorie pe mirele ei, ea a rostit «da»-ul ei cu o voce așa de scăzută, încât abia putea fi auzită, ceea ce a provocat un val de râsete în toată adunarea. Țarul, ca semn de apreciere, a fost bucuros să ţină cununa deasupra capului miresei, conform obiceiului rusesc. Ceremonia fiind încheiată, toată compania a plecat pe apă la palatul cneazului Menșikov. Masa era pregătită într-o sală spațioasă unde, cu două zile în urmă, țarul avusese grijă de invitații lui de la nunta ducelui. Câteva mese micuţe erau așezate în mijlocul sălii, pentru tinerii căsătoriți și restul piticilor, care erau toți îmbrăcați splendid, după moda germană. (...) După masă, piticii au început să danseze în stil rusesc, ceea ce a durat până la unsprezece seara. E ușor de închipuit ce încântați erau țarul și restul companiei de țopăielile comice, grimasele ciudate și pozițiile curioase ale acelei adunături de pigmei, dintre care unii erau de o asemenea înălțime că simpla lor vedere îţi stârnea râsul. Unul avea o cocoașă mare în spate și picioare foarte scurte, altul era deosebit printr-o burtă monstruos de mare; al treilea mergea legănându-se pe niște picioare strâmbe, ca un bursuc; al patrulea avea un cap uriaș; unii aveau buze subțiri și urechi lungi, ochișori de porc și obraji bucălaţi și multe alte asemenea figuri comice. Când această distracție s-a terminat, cuplul proaspăt căsătorit a fost dus în casa țarului și a fost culcat în dormitorul lui.”[10] Nu că tabloul seamănă izbitor cu imaginea stadionului Lujniki plin ochi cu liliputanii  îngrămădiți să-l susțină, cu urale și țopăieli grotești, pe conducătorul invaziei din Ucraina ? Ba bine că nu... Chiar că poporul pravoslavnic „are o putere de tulburare și de fascinație  periculoasă.”[11]

          Cam la fel se petrec lucrurile și acum, s-au umplut toate  marile curți ale planetei de pitici, care roiesc în jurul câte unui Gulliver închipuit și tiranic. De  altfel, „piticii se găseau cam peste tot. Fiecare infantă de Spania era acompaniată de un pitic de curte care să-i sublinieze frumuseţea. La Viena, împăratul Carol al VI-lea avea un celebru pitic evreu, Jacob Ris, pe care îl ţinea ca pe un fel de consilier ex-officio la curtea imperială. Mai frecvent însă, piticii aveau rolul de animale umane de companie a căror înfățișare bufonă și caraghioasă era mult mai amuzantă și distractivă decât a papagalilor sau a câinilor care stăteau în fund. În Rusia, piticii era prețuiți în mod deosebit. Fiecare mare nobil voia un pitic ca simbol al statutului său sau pentru a-și distra soția, iar competiţia dintre nobili pentru deținerea lor devenise foarte acerbă. Nașterea unui pitic era considerată un noroc, iar piticilor născuți șerbi li se oferea de obicei libertatea. Ca să încurajeze creșterea populației de pitici, rușii erau foarte atenţi să-i căsătorească între ei, sperând ca un cuplu de pitici să aibă copii pitici.”[12] Din păcate, cu complicitatea puzderiei de piticoți ce înconjoară ca o plagă purulentă fiecare stăpân al clipei, ne-am întors inconștienți la epoca tancului  și a năvălirilor barbare, a  gropilor comune și a sfârtecării țărilor. Este evident că nefericita Alice Voinescu s-a înșelat întrebându-se „dacă spaima noastră atât de mare de ruși nu e o mare prejudecată.”[13] Prezentul o contrazice cinic, indiferent  de pretextele jonglate de diplomații abilului Serghei Lavrov. Războiul n-are nicio  scuză și mărturisesc că știrea despre primele proiectile slobozite asupra ucrainienilor „m-a lovit ca un zvon că Dumnezeu e surd.”[14] Cui să te mai rogi în negura ce ne-a împresurat și ne-a orbit mințile ? Dinspre pământ se trage cu rachete supersonice în cer și mă tem ca Dumnezeu  să nu fie pulverizat, în aplauzele decerebrate ale piticilor afundați până la glezne în țărâna slugărniciei perene...