Parcă aș fi iarăși student... Cobor din taxi la fosta cofetărie „Tosca”, unde, cândva... Cu mine este și Radu, colegul meu de cameră, din Grozăvești, sosit special de la Timișoara. Atunci, în anii '80, mergeam pe jos până la facultate, ori cu tramvaiul, dar pe scară, ca blatiștii cu oareșce vechime. Pășim în impunătoarea clădire, aflată în zorul inevitabilei primeniri. Ne uităm unul la altul și exclamăm deodată: „Am emoții !” Ușor, ușor, ne facem loc printre pâlcurile gălăgioase de puberi și urcăm spre sala „Stoicescu”. Încăperea e deja plină. Lângă masa prezidiului, îl zăresc pe sărbătoritul Corneliu Bîrsan. Împlinește 80 de ani și o droaie de tratate de Drept civil, o somitate în materie. Îl strâng în brațe și îl simt la fel de fragil pe dinăuntru ca-ntotdeauna. Un suflet imens, deschis, cald și frumos ca un soare de iunie. Îi dăruiesc cartea ce abia mi-a apărut, Macină viața, macină... Doamne, ce se mai potrivește reîntâlnirii noastre! Lăcrimăm amândoi, dascăl și student. La doi pași, îi observ pe profesorii Nicolae Volonciu (aproape de împlinirea unui veac de viață !), Ion Neagu, Nicolae Popa și Constantin Mitrache, cam ultimii mohicani ai timpurilor de basm de demult. Îi salut cu un soi de fâstâceală și îmi caut un scaun. Se ivește și Lucian Mihai, un eminent jurist, ehe, la seminarele Domniei Sale nu se auzea nici musca, o încântare să-l asculți ! Se lasă liniștea. Decanul de la Drept își elogiază invitatul. Ca și Valeriu Stoica, alt corifeu al științelor juridice, care își amintește, vădit tulburat, o întâmplare învechită cu aniversatul în prim-plan. Căruia îi vine rândul la microfon. Vibrăm dimpreună cu dumnealui, cu osebire când ne mărturisește cu o candoare nesimulată că profesorul este un student perpetuu, obligat să învețe mereu și mereu. Și se scuză că nu s-a lămurit deocamdată ce este Dreptul, aidoma francezului (un monstru sacru în cercurile academice din „Hexagon”), care a găsit de cuviință să zică atât: „Știu însă că fără Drept nu există viață socială și nici societate organizată !” Scurt și concis. Mda, discuțiile teoretice despre Drept sunt captivante, numai că practica ne omoară... Am vreo patru decenii petrecute în leprozeria penală a patriei și vorbesc în cunoștință de cauză. Dar să nu-mi stric buna-dispoziție...
Finalul discursului e pe măsura OMULUI Corneliu Bîrsan, care recită niște versuri cutremurătoare, cu un tâlc deslușit în trecutul recent:
„Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…”[1]
„Mai am de iubit! Mai am de iubit! Mai am de iubit! ”repetă cât să ne ferfenițească inimile chircite de frigul vremurilor hapsâne de acum... „Și noi vă iubim, domnule Profesor ! Și vă mulțumim pentru tot !” îi strigăm, eu și Radu, studenții de ieri, de azi, de-a pururea...
„Mulți ani trăiască! Mulți ani trăiască, la mulți ani !” răsună în sanctuarul sorocit să-mi împlinească un destin într-atât de generos, încât m-a adus în preajma unor asemenea personalități universitare la vârsta bâjbâielilor cu tuleie.
[1] Nina Cassian, Voiam să rămân în septembrie
