Atunci, în decembrie 1989, în ciuda scepticismului meu funciar, chiar am crezut într-o renaștere națională. Sigur, habar n-aveam cum se va realiza ea, dar o simțeam ca pe o înfăptuire inevitabilă. Ce, după iarnă nu vine primăvara? Pe de altă parte, cui îi ardea în clipele acelea de exaltare colectivă să despice firul în patru? Să fim serioși ! Trăiam euforic orice clipă și atât! Nu toți, bineînțeles, dar asta am aflat-o mai târziu, când păpușarii din umbră au ieșit la lumină... Însă nu numai la noi era așa, ci în întregul bloc ex-sovietic. De pildă, într-o zi de 1 ianuarie 1990, Václav Havel a rostit un discurs de început de eră nouă greu de uitat: „Doar câţiva dintre noi erau în stare să clameze sonor că puterea nomenclaturii nu trebuie să fie nelimitată şi că fermele speciale, care produc alimente curate ecologic şi de bună calitate doar pentru cei aflaţi la putere, trebuie să trimită acele produse la şcoli, la căminele de copii şi la spitale, dacă agricultura noastră nu are capacitatea să le ofere tuturor. Regimul precedent - înarmat cu ideologia lui intolerantă şi arogantă - reducea omul la o forţă de producţie şi natura la un mijloc de producţie. Prin aceasta, ataca deopotrivă atât esenţa lor, cât şi relaţia lor reciprocă. Reducea nişte oameni talentaţi şi autonomi, muncind cu competenţă în ţara lor, la condiţia de şuruburi şi piuliţe ale unei maşinării urât mirositoare şi zgomotoase, monstruos de uriaşă, al cărei sens real nu este clar nimănui. O maşinărie care nu poate decât să se uzeze lent, dar inexorabil, cu toate şuruburile şi piuliţele ei.”[1] Vasăzică, în angrenajul statului de origine marxist-leninistă deveniserăm de-a valma niște piese de schimb a căror valoare de întrebuințare nu interesa prea mult ideologia comunistă. Ca trăitori ai experimentului socio-politic din Estul Europei, ne regăseam în totalitat în vorbele cehoslovacului, propagate ca leac și în țările-surori de suferință. Un fel de exorcizare a duhurilor rele ce ne siluiseră o jumătate de secol, sub privirile indiferente ale Apusului. Care Occident își schimbase brusc atitudinea și ni se smiorcăia pe umeri, vinovat parcă de cele ce ni se întâmplaseră cu complicitatea lor crudă. O fățărnicie în spatele căreia, vom descoperi mai apoi, se ascundeau interese economice-financiare, nicidecum porniri filantropice... Naivi și creduli, le sorbeam cuvintele și le puneam în labele hrăpărețe sufletele noastre inocente, visând cai verzi pe pereți. Aidoma viitorului președinte Havel: „Poate vă întrebaţi la ce fel de republică visez eu. Daţi-mi voie să vă răspund: eu visez la o republică independentă, liberă şi democratică, la o republică înfloritoare economic, dar dreaptă din punct de vedere social, pe scurt, la o republică umană, care să fie în slujba individului şi care, de aceea, poate spera că fiecare individ la rândul lui va fi în slujba acestei republici. O republică de oameni educaţi, fiindcă fără asta este imposibil să rezolvăm problemele noastre, de ordin uman, economic, ecologic, social sau politic. ”[2] Culmea, la fel mă avântam și eu în halucinațiile ce mă cuprinseseră asemenea frigurilor, arză-le-ar focul ! „Republica umană” la care tânjeam ca proștii a trecut ca o himeră, gonită de o republică insuportabil de inumană, una a înstrăinării greu de anticipat altădată. Pe nesimțite, am ajuns să „trăim într-un mediu moral contaminat. Ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral, deoarece ne-am obişnuit să spunem altceva decât ceea ce gândeam. Am învăţat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alţii, să nu ne pese decât de noi înşine. Noţiunile de iubire, prietenie, compasiune, umilire sau iertare şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunile, şi pentru mulţi dintre noi reprezentau doar nişte ciudăţenii psihologice sau aminteau de felicitările pierdute din alte vremuri, un pic ridicole în era computerelor şi a navelor spaţiale.”[3] Dumnezeule, tare se mai potrivește fragmentul havelian tocmai citat cu sumbrul tablou de azi al omenirii ! După aproape treizeci și cinci de ani ne-am întors în același loc, semn că blestematul ăla de Croce nu s-a înșelat defel profețind învârtirea în cerc a omenirii. Spirală, a numit el crunta pedeapsă, și puțini și-l mai aduc aminte, semn că „oamenii educați” la care tânjea Havel sunt și ei o utopie.
Ehe, ce dor îmi este de idealurile urzite cu nestăpânită nebunie și scuzabilă ignoranță în acel decembrie de pomină !... Praful s-a ales de ele.
