Mă gândeam că de bine ce s-a suit soarele de două suliţi pe cer şi bate frumos în luciul apei, să vă spun nişte poveşti pescăreşti, că e sezonul.
Cică ne-am urcat în barcă anu' trecut prin toamnă, cu juvelnicul plin de promisiuni. C-o să cadă peştele la nadă ca musca la rahat, iertaţi-mi franceza, c-o să fie carasu' ca pe mână, şi crapu' cât tigaia, c-o să lucească-n soare căi navigabile fără număr, fără număr, că orice amărăştean o să treacă de la undiţa de creangă de alun la lanseta de fibră de sticlă, ba va primi şi-o mulinetă pe deasupra, de bărci nici nu mai spun, că o să punem pe foc covetele alea scobite cu barda şi-o să aibă tot pescaru' barca lui de fibră, cu motoare de să rupă parâma.
Şi-or să sară peştii singuri în plase de-o să ni se acrească de saramură şi borş.
Acu', după ce-am încercat apă ceva vreme, începem să aflăm că vechii pescari ar fi lăsat o gaură-n juvelnic și d-aia ne fug peştii, că pe la bugetul cherhanalei au prins unii plumbi de ni se cam scufundă barcazu', c-au încercat unii să lase deschisă poarta păstrăvăriei, că poate-poate scapă peştii cei mari.
În loc de caras ca pe mâna şi crap cât tigaia ne-am ales cu nişte biete fâţe şi-alea confiscate că să dea pescarii cu ştaif la ştiucă, de saramură se satură numa' rechinii iar noi rămânem tot cu borşul.
Ce să zic, fir întins vouă, pescarilor de zi cu zi, iar rechinilor, baftă, pescarii ştiu de ce.
