Portrete și portrete (2)

Alice Voinescu nu-l are la inimă deloc pe Ică Antonescu: „Ce gargariseală, Doamne! «Sângele luminos al spiritualității române!» «Regele este lacrima de bucurie din gena suferinţei noastre» etc.!!! Şi ăsta e profesor de drept! Doamne,  mai fie-ți milă şi de noi. (...) Ce să mai spun de justificarea pumnului şi a cotropirii sub cuvântul «Dreptul popoarelor puternice». Mânca-v-ar moliile,  barbari nerozi, răi şi cruzi! Omorâtori de spirit, care vă credeți  constructori de neamuri și nu sunteţi decât niște năroade instrumente, cozi  de topor ale cotropitorilor. Ei vor avea să plătească în  fața lui Dumnezeu, dar măcar au curajul răspunderii, însă nemernicii de imitatori care plătesc în cuvinte şi împing neamurile spre moarte în timp ce ei stau la adăpost, nemernicii care, slugarnic, nu numai că acceptă, dar sanctifică sălbăticia  celor cărora s-au supus? (...)           Manevrele lui  «Ică» sunt dezgustătoare și cusute cu odgon alb! Cum e posibil ca un om să fie într-atât de lipsit de spirit critic, să fie   atât de inconştient de opinia publică? Cum crede acest ambițios că el ar putea duce soarta ţării singur? Ce lipsă de răspundere  la oamenii ăștia! Se spunea că e inteligent - nu pot crede, e  prea lipsit de bun-simț și de simţul realităţii, e prea palavragiu  şi bombastic, desuet, e tipul omului lipsit de focul sacru şi de semnul conducătorilor de rasă. Dacă, Doamne fereşte, Mareșalul ar dispărea şi am rămâne pe mâinile acestei secături morale, vai de noi !”[1]

         Deloc curios, Ion Antonescu este un personaj providențial și în viziunea  horiană, contestabilă și profund subiectivă: „Mareşalul Antonescu dăduse României o putere de orgoliu și de mândrie naţională pe care țara noastră nu o  mai avusese de mult. E un lucru care nu trebuie niciodată uitat. (...) Împreună cu Codreanu, Antonescu a fost singurul om politic român din secolul al XX-lea care, nesemănând cu ceilalți, a păstrat neatinsă onoarea  unui neam biciuit, umilit, năpăstuit şi scos dintr-ale lui atât de  politica străinilor cât și, adesea, de politica nedemnă a proscrișilor lui şefi politici. Niciun om de partid n-a dus demnitatea  românească până la capăt, nici în pace, nici în război. Afară de aceşti doi martiri care au știut pentru ce mureau, salvând astfel o puritate de care mai mult ca oricând avem nevoie ca să putem  supraviețui. Sfârşitul Mareșalului, ca și acela al lui Codreanu, înscrie pagini de neuitat în epopeea milenară a unui popor care nu a ştiut întotdeauna să fie demn, pentru că nu a avut întotdeauna conducători în stare să-l reprezinte. Antonescu a căzut în cursa întinsă de politicieni de mâna a doua, trădătorii dintotdeauna, pentru că, atunci când a fost chemat la Palat şi când cineva l-a avertizat asupra riscului de a se duce acolo însoţit de prea puţini, a spus: «Mă duc la casa regelui!» Voia să spună: «Acolo unde trădarea nu e posibilă». Detaliu important pentru clarificarea definitivă a faptelor: telegrama de la Stalin, care îi confirma acordul asupra unui armistițiu onorabil pentru  noi, a fost interceptată de echipa de la Externe şi înmânată mai întâi regelui, care se decisese să accepte soluția cealaltă, cea nedemnă, pregătită de starea morală a opoziției. Democraţia  s-a dovedit în acea zi mai prejos decât dictatura. Un armistițiu semnat de Antonescu, a cărui aplicare ar fi fost controlată de Mareșal, ne-ar fi înlesnit, aşa cum s-a întâmplat în Finlanda, o ieşire onorabilă din război, precum și posibilitatea de a rămâne dincolo de putreziciunea comunistă. Nu a fost vorba deun ghinion, ci de urmările unei politici infame. Un grup se lupta pentru putere și nu-l interesa altceva decât cucerirea ei. Nici n-a putut, măcar, să se bucure de ea.”[2]

          Să nu uităm totuși că transfugul oltean era unul dintre apologeții  fascismului, curent ideologic care n-ar fi „omorât pe nimeni, n-a avut lagăre de muncă silnică, a adus bunăstare în Italia, ordine, curăţenie fizică şi morală, salt uriaş către un nivel industrial superior, autostrăzi, decenţă. Din Italia n-au fugit nici Pirandello, nici D'Annunzio, nici Marconi, nici Papini, nici Gentile, nici chiar Li Croce, duşman al regimului, nici Mascagni, nici Respighi, nici Ungaretti, nimeni. Din Rusia, dacă mai rămânea cineva în viaţă, încerca cu disperare să fugă unde putea, ieri ca şi azi. Însă tineretul de pe Via Roma era contra fascismului şi pentru comunism.”[3]

         De la adularea necondiționată a„Mareșalului”  și până la exilarea lui în Iadul istoriei, printr-o lege postdecembristă, spune totul despre  lipsa de măsură a românului. Un om al exceselor, gravitând dintotdeauna de la o extremă la alta în funcție de instinctele niciodată controlate. Influențabili și inconsecvenți, trecem cu o ușurință  descumpănitoare de la o stare la alta, scuipând acolo unde am pupat și invers. Deh,  avem naturelul slab și suferim de neseriozitate...

                                                         *

         Altundeva, Alice Voinescu ne amintește că „Nae Ionescu a păcătuit scoțând biete suflete din făgașul dezvoltării lor și zvârlindu-le atât de departe încât drumul  lor nu mai e decât un chin, o anticipare a propriilor posibilități. A făcut o seamă de  rătăciți de pe drumul adevărat, cel care duce spre Dumnezeu. Iubirea, smerenia sunt drumul cunoaşterii integrale, nu rotația în jurul tău însuţi.”[4]

          Printre discipolii celui denumit „directorul nostru de conștiință” s-au numărat Vulcănescu, Eliade, Cioran, Noica, Arșavir Acterian și Sebastian[5], ca să-i enumăr pe cei mai faimoși, ultimul mărturisindu-ne cu un soi de fanatism: „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit  la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze, până a le modifica  viața. E un noroc, pe care merită să-l plătești cu toate entuziasmele, oricât  ar părea ele de excesive, imprudente, sau ridicole în ochii străinilor.”[6]

         Într-adevăr, câți prozeliți a prăsit și brăileanul acesta, înzestrat cu o forță de seducție uimitoare, demonică chiar. Născut să fie tribun și mentor pentru o generație întreagă,  aflată și ea pe un drum înfundat...

                                               *

         La final, o prezentare elogioasă  a pesimistului Octavian Paler din partea scriitorului căruia i s-a refuzat Premiul Goncourt: „Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om mai întreg,  din care să emane atâta încredere, seriozitate și înaltă ținută morală şi intelectuală.(...) Octavian Paler mi se pare, în acest caz, figura cea mai demnă și mai descălecătoare, omul nou de peste partide şi de peste nimicnicii.”[7] N-aș adăuga  nimic, sunt de acord pe de-a-ntregul  cu schița realizată  din exil de Vintilă Horia.

                                                         *

          Chipuri, umbre, personalități care s-au desprins  de mulțime  și au pășit în eternitate, indiferent de faptele lor totdeauna supuse judecății posterității  și moralei schimbătoare  a vremurilor... Personaje fără de care istoria  locului nu poate fi imaginată și deslușită orișicât... Rădăcini  din care ne-am ivit pe lume și noi din adâncurile  unei patrii ce va supraviețui în ciuda mojiciei și ticăloșiei atâtor netrebnici  ce se revendică din neamul ăsta plin de contradicții  și de portrete niciodată  definitive...