Pe noi, hârtiile ne omoară

România  a avut, în tumultoasa sa istorie, două mari  şi distincte crize: criza hâtiei de ziar şi criza hârtiei igienice. Şi de fiecare dată când a avut loc una dintre cele două crize, vremurile au fost la fel de nasoale, ca să zic aşa.  Dar partea cea mai interesantă este că niciodată până acum cele două crize n-au avut loc în acelaşi timp. De unde tragem concluzia că cineva acolo sus are grijă de noi, să nu suferim prea tare din cauza hârtiei. Numai că domnul acela plecat de jos de tot, din Scorniceşti, nu ştiu cum dracu’ făcea, că se gândea la toate. Era ţara cuprinsă de una din cele două crize, atunci Nicu băga masiv hârtie colorată, milimetrică, creponată etc.; ce să mai vorbim, scotea ţara din criză. Dacă nici aşa nu rezolva  problema, făcea repede un congres şi îşi tipărea discursul în mai toate ziarele, mărindu-se astfel numărul de pagini, deci, până la urmă, mulţumea pe toată umea. Revenind în actualitate, trebuie să recunoaştem că lucrurile stau cu totul altfel. Sigur, nişte domni ar dori ca mâine-poimâine ziarele să se tipărească pe hârtie colorată, eventual în negru. Sau pe sugativă, ca aleşii noştri să vadă doar o pată mare în care să se caute până le trece mandatul. Bine, n-ar fi de mirare dacă alţi domni ce iubesc presa până la nemurire ar veni cu propunera (care îi va pune pe mulţi în poziţia Gânditorului de la Hamangia) ca să fie folosită în locul hârtiei de ziar, hârtia igienică. Oare cât de departe este ziua în care vom scrie pe copaci cu briceagul? În ceea ce mă priveşte, m-aş mulţumi şi cu un peticel mic de hârtie. Pe care să scriu pentru dvs., doar atât: bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ