Ședeam nemișcat și povârnit de la atâtea aduceri aminte pe care le car cu mine dintotdeauna. În „Livada cu pruni” nici țipenie de vietate, doar eu și infinitul. Și dorul de Dinu Săraru, răsărit brusc dintr-un cufăr sufletesc în timp ce mângâiam cu privirea văzduhul la scăpătat... „Se lăsase și soarele, cum e mai bine; dincolo de culmile de deasupra Văii Cireșului se făcuse baltă de sânge, se lăţise pe jumătate din cer şi mă pocnise și somnul, îmi cădeau ochii ca plumbul.”[1] Dar, nu, nu era Valea Cireșului, mi se păruse numai că mă aflu la Slătioara în curtea scriitorului și zăresc în depărtare crestele Parângului. Ultimul opincar din sat mă întâmpinase cu „ochii înecați de o poftă de viață vecină cu lăcomia”[2] și ne-am pus la taclale pe îndelete. Parcă-l aud și acum mărturisindu-mi cu obidă că „vine o vreme când te ajung din urmă toate durerile de care n-ai avut timp şi te trezești vorbind cu ele: nu se linişteşte una, că vine alta și câteodată vin şi câte două, trei la un loc, şi tu stai să te lupţi cu ele, mai ales pe muteşte, fiindcă n-are cine să te asculte. Cine stă în loc de văicărelile mele?”[3] „Nu vorbiți astfel, de-aș putea, zău că n-aș mai pleca de aici și v-aș asculta văicărelile ca un copil în poala lui Moș Crăciun”, i-am zis. Sau am vrut să-i zic, nu mai știu, „curgeau lăcrămile pe obrazul lui ca o ploaie.”[4] I-am luat în căușul palmelor mele asudate „mâinile scorojite ca și când ar fi fost cioplite în scoarţa unui gorun bătrân şi gata să se usuce...”[5] Le-aș fi înverzit pe dată, să crească iarăși și să înflorească metaforic între coperți de romane. „Un nor vânat care amenința soarele prea râzăreț pentru sfârșitul lui decembrie”[6] se zbârlise la noi de dincolo de munți și romancierul a oftat greu, oprind veacul în loc: „Tinerețea a rămas în urmă de tot, nu te mai ții de ea nici cu amintirile.”[7] Și cu vocea schimbată de „o aromire mai dulce”[8] ca amăgirea ce te străbate la senectute, i s-au umezit ochii și mi-a șoptit aproape surpat de emoție: „Eram patru la masă, în patru tăia şi pâinea şi aștepta până muşcau copiii întâi, se uita la ei ca şi când ar fi fost soarele la masa lui.”[9] Deodată, m-am trezit cu tata-mare în față, la fel făcea și el, cu o bunătate rară, ori de câte ori ne așezam la masă, în căsuța din Islaz. Altminteri, bunicul Florache „mai bine ți-ar fi dat o palmă zdravănă, decât să te mângâie cu un cuvânt dungat...”[10] M-am scuturat de închipuirea apărută de nicăieri și m-am închinat Celui de Sus, „fiindcă sunt zile de sărbătoare când te lasă Dumnezeu să te uiți la el !”[11] Iar în ziua aceea, chiar ne îngăduise să-L cercetăm în voie și chiar să-L boscorodim nițel pe o prispă de eternitate vâlceană. „Mă, ceara lui de om!”[12] a izbucnit prozatorul oltean, după o „răbdare cam veninoasă”[13] și l-am îmbrățișat cu candoarea nepotului rătăcit. Ori mi-aș fi dorit asta, însă am ezitat? Din nou mă încurc în șanțurile memoriei... La naiba, vârsta alterează și amestecă frânturile de viață și aievea are chipul din ce în ce mai imprecis, mai confuz. „Deasupra capului nesfârșitele pogoane de cer”[14] vinețiu și amenințător ne cereau socoteală deodată, ehe, ce mult s-a scurs de când „un sfânt de soare ca un nemernic frigea la noi de vii.”[15] Pe un perete, un tablou de odinioară cu neamul Sărarilor, bărbați chipeși și aprigi, cu aer de boieri de țară. „Cuiere albe mustățile țăranilor”[16] mei, l-am mai auzit pe Dinu Săraru copleșit de tristeți abisale. M-a îmbrățișat tremurând și mi-a șoptit adânc tulburat: „Hai, hai că se termenă viaţa şi n-am făcut nimic... Și uite că s-a termenat și viața...”[17]
Cred că am plâns oleacă, „atunci, într-o seară târzie, când cerul, la apus, se scufunda într-o mare de sânge prelins până și pe vârfurile albastre ale pădurilor, parcă cineva ar fi muiat o bidinea rărită în acel sânge care se închega vânăt sub ochii mei.”[18]
