Caut prin bibliotecă, pe raftul Polirom, un Dostoievski. Mă uit atent pe titlurile aliniate ca la paradă. Deodată, o mână delicată îmi prinde degetele și tresar. Nora Iuga, apărută dintre făpturile de celuloză, îmi întinde cartea ei Sexagenara și tânărul. Îmi face semn cu arătătorul drept lipit de buze să nu scot o vorbă. Tac complice și mă apuc să-i citesc proza scurtă. Nici nu știu când am ajuns la ultima filă, o respirație și atât mi s-a părut lectura, rețin doar că se „întunecase de-a binelea și luna atârna imensă și caraghioasă ca un bostan scobit cu o lumânare aprinsă în el”.
A doua azi, dis-de-dimineață, am sunat sfios la ușa autoarei. Aveam cu mine un buchet cu crizanteme tomnatice și volumul tocmai isprăvit. Mi-a deschis însăși poeta și m-am fâstâcit pe loc, nu-i simplu neam să-ți păstrezi sângele rece în fața meșteșugarilor de cuvinte... M-a invitat înăuntru, m-a poftit pe un fotoliu și m-a fixat într-un fel anume. Un amestec de candoare și impertinență, de cochetărie și capitulare. Am vrut să-i intru în joc, dezinvolt și sigur pe mine, dar mi-a retezat-o scurt: „Un om lipsit de complexe și fără niciun sentiment de culpabilitate este un om inferior, care nu-mi trezește nicio curiozitate”. Am înghițit în sec, lipsa mea de abilitate mă trădase. Nici n-am apucat să rostesc un cuvânt, că interlocutoarea m-a săgetat cu privirea și m-a atenționat: „Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forța pe cel căruia i te destăinui în intimitatea ta. Faci amor cu sufletul! Să-i spunem şi aşa, pentru că tot nu-l putem defini, el, cel mai hulpav dintre toate vieţuitoarele pământului. El, care maculează cerul cu proiecţiile lui și-n momentul orgasmului rostește numele lui Dumnezeu”. Ochii îi sticleau ca două stele în noapte, iar mie mi se tăiaseră picioarele. Tremuram ca un adolescent îndrăgostit de profesoara lui. A zâmbit provocator și a plusat: „Totdeauna m-au tentat aceste relații imposibile. Totdeauna mi-a plăcut să fac amor cu ochii și cu cuvintele. Poate că este un fel de perversitate în asta, un fel de masochism. Ador lipsa finalității. Îmi place să prelungesc cât mai mult începutul și să nu trec niciodată de el. Găsesc o imensă voluptate în chinul unei relații platonice”. Brusc, s-a oprit, rușinată parcă. S-a scuturat iute și a devenit melancolică: „Toată viața mea se derulează în trecut, amintirile mă reactualizează ca și visul, care e singurul meu prezent, cât despre viitor, acolo nu mai exist deloc, e un spaţiu care mă elimină, înainte ca viaţa biologică să mă fi eliminat. Mă tem că nu numai viaţa biologică. Mi-e foarte frică de moarte, mai ales pentru că mi-e greu să cred într-o viață viitoare. Creierul meu devine, pe zi ce trece, mai logic, și mai imun la asalturile unor mesaje crepusculare, lipsite de argumente palpabile. Nu pot scăpa de imaginea terifiantă a gunoiului universal pe care îl produc în eternitate morţii tuturor regnurilor. N-ai simţit mirosul de cadavre din oraș?” Am bâiguit ceva. Ah, „ce climă capricioasă, toamna asta e un anotimp al descompunerii”, am auzit-o și am simțit cum șiroaiele de transpirație îmi alunecă pe sub cămașă. M-am lipit de spătar, cuprins de un soi de inadecvare, de pudoare stranie. M-a diagnosticat cu precizie chirurgicală: „Modestia este o virtute desuetă și ridicolă, una dintre acele virtuţi pe care părinţii noștri le-au cultivat în noi, aruncându-ne într-o junglă. Săracii de ei, cum n-au știut atunci că printr-o astfel de educaţie îşi ucid copiii”. Chiar că mă comportam aidoma unui puber inocent și vulnerabil. Ca și cum nu s-a întâmplat nimic, mi-a mărturisit, sărind de la una la alta, că „poate în fiecare viaţă trecem pe lângă jumătatea noastră divină, ne recunoaștem, dar nu ne amintim. Şi atunci ne închipuim, presupunem, bănuim. E de-ajuns ca cineva să semene cu o posibilă jumătate a noastră că suntem iremediabil pierduţi”. Câtă tristețe în fiecare silabă, câtă nostalgie înnăbușită... Lucid, enervant de lucid ca-ntotdeauna, am tresărit, deranjat auditiv de cacofonia scăpată poate voluntar, „ca cineva”. Nu mi-am rumegat până la capăt iritarea și amfitrioana a surâs ștrengărește: „Una dintre prejudecăţile stupide ale intelectualului român este lupta lui neobosită împotriva cacofoniilor. În literatura popoarelor avansate n-ai să vezi aşa ceva. Ba, mai mult, ei cultivă chiar o anumită neglijență de limbaj, numai de dragul unei exprimări mai firești, cât mai orale. Noi, cu toate ocolișurile noastre, cu toate perifrazele, ajungem să fim pedanţi, prețioși, ridicoli”. A izbucnit în râs. Un râs contaminant. S-a oprit și iat-o altcumva. Meditativă. Știi, „el era la fel cu mine. Când vorbeam, cuvintele noastre aveau aceeași vârstă şi se iubeau”. Cine o fi fost, totuși, el? Și-a ascuns cu sfințenie secretul. Da, „a fost cea mai frumoasă iubire a mea. Puţine gesturi flatează o femeie, mai mult decât o asemenea devoțiune complet dezinteresată. Se îmbină aici credința și umilința într-un fel de pioşenie. Cel devotat te face să simţi adoraţia. Îţi comunică un sentiment religios care te ațâţă erotic ca tot ce se leagă de Dumnezeire, așa cum biserica e cel mai incitant loc pentru dragoste. De câte ori am fost îndrăgostită, l-am simţit pe Dumnezeu ca o prezenţă sigură, imposibil de contestat. Deși în rutina vieţii zilnice de multe ori îl uit. Doar în dragoste și în poezie mă umplu de aerul lui. Atunci mă identific cu El. Tot ce fac e ca şi cum ar face El. Cred că asta se numește starea de graţie. În lipsa revelaţiei divine, așa cum au trăit-o Pascal și sfinţii, în general - eu n-am avut-o niciodată, probabil că nu fac parte dintre cei aleși -, cred că numai în dragoste și în poezie mi-a fost dat acest miracol”. A sorbit cu sete din paharul cu apă, și-a mângâiat sprâncenele și a continuat: „Cred că femeile sunt mai orgolioase decât bărbaţii şi când sunt geloase se simt trădate în orgoliul lor, bărbaţii, în propriul lor trup. Teoria asta mi-a spus-o cineva, habar n-am cine. Așa mi se întâmplă mereu, îmi vin în minte fel de fel de gânduri pe care îmi amintesc că le-am auzit cândva, dar nu mai știu unde. Mai grav e cu cărțile. Majoritatea frazelor mele deştepte le am din cărți, dar nu mai țin minte din care. Se spune despre un om că e cult abia după ce a uitat tot ce a citit. Frumoasă consolare! Mi-e frică de acest neant care-mi înghite treptat, treptat, tot ce am cunoscut cândva. E destul de tristă dispariţia întâmplărilor, dar dispariția amintirilor e definitivă și ireparabilă. Cineva îţi taie felii întregi din viață şi tu asiști și vezi cum ți se termină pâinea şi încă te mai bucuri de ultimele firimituri. Ştii, când începi să îmbătrânești, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii și a memoriei. Cu ele începe despărțirea de lume. De fapt, de aici începe moartea. Cel care spune mai mult e de obicei bărbatul, cel care ascultă e femeia. Bărbatul se deșartă continuu, femeia e cea care se umple până la saturație. De aceea, un bărbat, chiar dacă are mai multe femei, revine mereu la cea care știe să asculte. Femeii îi este prea mult. În ea nu mai e loc, devine chinuitor. Când pleacă ea, în majoritatea cazurilor, e pentru totdeauna. Când iubim, ar trebui să devenim iertători. Dar tocmai atunci ne cuprinde o bestială sete de răzbunare. Cred că orgoliul este exact ca un mistreţ rănit, nu-și iartă adversarul”. Oho, ce mai revelație, nici nu-mi trecea prin minte! Destăinuirea s-a rostogolit mai departe, la fel de captivant: „Dar Dumnezeu nu ne pedepsește pentru păcatele noastre: suntem mai totdeauna pedepsiţi de propria noastră conștiință. Aproape toți suntem convinși că este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Eu nu cred că această conștiință este neapărat o emanație divină, dar de vreme ce se poate modela, de vreme ce se lasă îmblânzită, înseamnă că ne-a fost dată. Pedeapsa individuală nu vine de fiecare dată ca urmare a unei greșeli, uneori vine așa, din senin, sau nu vine deloc, ceea ce te face să crezi că e pură coincidenţă și începi să nu mai ţii seama de ea. În ce privește pedepsele colective, carnagiile, catastrofele prin care sunt înlăturați din lume mii și milioane de oameni, fără nicio selecție, nici atunci nu cred că Dumnezeu se răzbună pe noi pentru că suntem păcătoși, cum spun vecinele mele de bloc, ci fiindcă trebuie din când în când să-și facă ordine în casă, așa cum aruncăm noi ziarele vechi, cum omorâm gândacii când vrem să ne primenim locuinţa.” M-am scuzat și i-am cerut permisiunea să mă duc la baie. Curios, m-am cercetat în oglindă. Semănam, într-adevăr, cu un gândac de bucătărie și puțeam aidoma. La întoarcere, a adăugat ceva, imposibil de șters din memorie: „Vezi, mă gândeam acum, cât ai fost dincolo, că nu putem avea sub simţuri decât clipa prezentă. Restul vieţii noastre nu există în realitate. Amintirea e ficțiune, trecutul, aparenţă; nici măcar o umbră, un abur, pe care să le poți vedea. De multe ori mi-am spus, ce pedeapsă că nu putem recompune chipul celor dragi în amintire. Tot traseul tău rămâne tabu. Până și visul e mai real pentru că pe el îl trăiești în imediat, îl simți, îl vezi, îl pipăi. Poate de aceea, chiar dacă-l uiți, a doua zi dimineaţa ai o anumită dispoziţie inexplicabilă, de bucurie sau de neplăcere, ca în urma unei întâmplări petrecută aievea. Parcă am fi tot timpul într-o sală de cinematograf, în pauza dintre un film și alt film. Unul pe care l-am văzut și altul pe care urmează să-l vedem”. Vocea i-a scăzut, sugrumată de un fior de revoltă: „Mă uit la bătrânii ăștia care se roagă seara înainte de culcare să vină vremuri mai bune. Dumnezeule, câtă inconștienţă, sau poate altruism, când ei nu vor mai putea participa la acest viitor. De la o anumită vârstă, viitorul ţi se refuză. Scriam odată într-un poem, mai demult, cred că nu împlinisem încă patruzeci de ani, «Când mă gândesc la viitor e ca și cum mi-aș contempla scheletul». Asta dacă ești sceptic. Dacă ești credincios, îți muţi viitorul în a treia zi după scripturi... De regulă, bătrânii invocă mai des pedeapsa lui Dumnezeu, poate unde în lunga lor viață au avut timp să păcătuiască mai mult sau dintr-un obicei nesuferit, legat tot de vârstă, de a vrea să-și explice orice. Copiii nu se gândesc la pedeapsa lui Dumnezeu, poate uneori, dar numai după ce au făcut ceva nepermis; niciodată gândul că l-ar supăra pe Dumnezeu nu-i face să-și întrerupă o bucurie interzisă, ei trăiesc mai imediat, mai cinstit. Tu n-ai văzut că această nonșalanţă o aveţi şi voi, tinerii, faţă de tot ce vă înconjoară și faţă de Dumnezeu; dacă aţi sta să vă gândiţi dinainte la pedeapsa care vă aşteaptă, v-aţi transforma în larve”. Tânăr? Eu ? De ce nu, ne despart, totuși, trei decenii. A lovit furioasă măsuța și a răbufnit: „O femeie cu bagajele făcute, gata de plecare, un transplant respins de organismul viu, împins, la ultima limită, un rest a ceva ce s-a terminat, pentru că viitorul tău și cel al lumii nu mai coincid... îmbătrânirea cu experienţele ei umilitoare. Moartea începe, de fapt, foarte devreme”. O ascultam vrăjit... „Ce să fac cu amintirile? Nu mai am timp să-mi fac amintiri. Ce banale par toate lucrurile care te-au tulburat cândva. Nimic nu se poate păstra, timpul ăsta care ne silește să ne prostituăm. Pentru mine, amintirile n-au alt scop decât să nască literatură. Ele sunt ca niște sfori care te trag înapoi, și mie mi-a plăcut totdeauna să merg înainte, chiar și înspre declinul meu”. Dar „nu credeam că poate exista ceva atât de sfânt, încât să nu aibă partea lui de ridicol. Râdeam de fidelităţi, de jurăminte. Câte vorbe mari încap într-un balon care se sparge. Jurămintele îndrăgostiţilor, ale prietenilor, jurămintele de credinţă faţă de ţară, toate sunt doar forme fără fond, pentru că nimic nu durează. Până la urmă, timpul tot șterge cu buretele de pe tăbliță adunarea. Iartă-mi această paranteză, am vrut numai să vezi ce credem că suntem și ce suntem de fapt”. Din cămară s-a ivit o pisică bălțată și nu mi-am ascuns surprinderea. M-a liniștit și mi-a dezvăluit că „singurele ființe care te acceptă aşa cum ești sunt animalele, pentru că ele, văzându-ne, nu ne plăsmuiesc, cum îl plăsmuim noi pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră, nu ne compară și nu ne judecă. Ştii, confesiunile astea care privesc aspectele comune din viaţa noastră, ceea ce e general și neinteresant, întâmplările zilnice care au mirosul subțiorilor noastre, n-ai să crezi, dar îl leagă mai mult pe cel care se destăinuie de cel care ascultă. lar mă repet. Vezi ce puţine lucruri am să-ţi spun? Mă tem că ori sunt lipsită complet de fantezie, ori îmi cenzurez prea tare gândurile în faţa ta. Nimic nu mă sperie mai mult decât ideea că te plictisesc. Mila și bătaia de joc pot îmbrăca aceeași expresie”. Și-a aranjat părul, părând un ritual, și m-am gândit că „și cochetăria e un fel de memorie”. Mi-aș fi dorit s-o cunosc în tinerețea-i debordantă și dezinhibată... Radioul a anunțat moartea tragică a doi adolescenți într-un accident rutier. S-a înnegurat și a oftat adânc: „Sigur, mor tineri și frumoși, pe ăștia îi iubește și Dumnezeu, cu una ca mine ce să facă, nu mai știu decât să dau din mâini și din picioare și să mă îmbuib, sunt un gândac, de mine n-are nimeni nevoie, nici Dumnezeu, ce, Dumnezeu e pus aici să strângă gunoiul?” Și-a scos tabachera și a recunoscut că „fără alcool și fără țigară spiritul e neinteresant, sănătatea sau plăcerea, iată întrebarea hotărâtoare, de unde vine plăcerea, există o glandă specială pentru plăcere sau poate că vine direct de la sex, am învăţat că funcţia creează organul, dar funcția moare înaintea organului. Cred că ăsta e cel mai nedrept lucru care ni se întâmplă în viață, că funcţia moare înaintea organului”. Pe obrazu-i pudrat zăresc o lacrimă. Sau mi s-a părut? S-a lamentat, prefațând finalul întrevederii: „Oare păcătuim când scriem? Abia acum îmi dau seama cât fur, cât mint, cât ucid pe la spate, cât mă prostituez. Poate că ăsta e blestemul şi păcatul artistului, de a se identifica nu atât cu bunii, pentru că bunii sunt fazi, atrăgători sunt răii, și unde răul e prea palid, îl îngroașă cu ceea ce îi prisosește lui. Dar chiar există păcate care mă pot învinovăţi? Uneori, stau trează ore în şir înainte de a adormi și nu găsesc niciunul care să nu-mi fi fost dictat de Dumnezeu. Jean Valjean trebuie să aibă remușcări pentru că a furat ca să mănânce, deţinutul trebuie să se căiască pentru că se masturbează, femeia adulteră este vinovată că disponibilitatea ei erotică nu se oprește la un singur bărbat, beţivul care își lasă copiii să moară de foame trebuie să se sinucidă pentru că numai alcoolul îl ajută să suporte viața. Dar cel care minte, dar cel care invidiază, dar delatorul, dar dezertorul, dar sperjurul, câte păcate, atâtea motivații. Dar criminalul care ucide pentru a-și apăra viaţa, gândește-te la această legitimă apărare care este îngăduită de lege. Gândește-te că, de fapt, toate păcatele se săvârşesc dintr-o legitimă apărare. Faptele cele mai abjecte sunt, din punctul de vedere al unei părți, totdeauna justificabile. Justiţia socială operează după dogmele ei, justiția divină operează cu totul altfel sau îmi vine să cred că nu operează deloc. Este Dumnezeu în legitimă apărare când ucide copii, când schilodește, când şterge așezări întregi de pe fața pământului; când ne înşală cu toate iluziile posibile, când ne dă jos de pe tron fără preaviz, este și el în legitimă apărare? Poate că da. Și atunci, la ce bun această conștiință ca instanță supremă, la ce bun remușcările și toate lacrimile de crocodil când el ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui? Mă întorc din nou la ceea ce spunea Camus în replică la fraza lui Ivan Karamazov că totul este îngăduit - «absurdul nu te îndeamnă la crimă, dar anulează remușcarea». Oare nu purtăm toţi în noi un instinct al libertăţii și în numele acestui instinct ne anulăm remușcarea, acţionând în concordanță cu absurdul, adică subordonându-ne lui, și, în felul ăsta, ne pierdem din nou libertatea? E un cerc închis din care nu putem scăpa. Dar tot un act de libertate este și lupta împotriva absurdului, care de fapt îl confirmă. Orice luptă e o acceptare a adversarului. Nici sinuciderea nu te smulge din acest cerc în care suntem captivi. Numai naivii sau cei prea optimiști speră că libertatea e posibilă. Și dacă eu continui să cred că totul e îngăduit, ori sufăr de un optimism infantil, ori am în mine un instinct anarhic de care mi se face frică. Cred atât de tare că toate actele noastre ne sunt dictate de Dumnezeu încât resping existența diavolului; până și răul, după cum vezi, i-l atribui lui Dumnezeu, absurdul însuși e creaţia Lui, pedeapsa dată omului ca să nu poată fi liber. Și totuşi libertate există. Ea există în noi. E un instinct la fel de puternic ca foamea, ca dorinţele cărnii, ca frica de moarte. Altfel, cum ai putea să-i înţelegi pe cei ieșiţi din închisoare care spun că nicăieri nu au fost mai liberi sau pe Ulisse, care, pentru a suporta libertatea de a asculta cântecul sirenelor, a trebuit să se lase legat de catarg? De unde instinctul ăsta al libertăţii care există nu numai în om, dar şi în celelalte vietăți ale pământului? Să fie el o reminiscență a paradisului pierdut? Dar şi acolo, în eonul graţiei, exista interdicţia, altfel tentația mărului nu ar fi fost pedepsită. Aș putea să-ți vorbesc la nesfârșit de acest subiect care nu duce nicăieri, ca toate fundăturile lumii. Nu ţi se pare totuși, în ciuda acestei captivități implacabile, că fiecare individ vrea să scape cu orice chip de tiranie, pentru că un fel de tirani sunt și părinţii, şi profesorii, şi soţii, și directorii, și preşedinţii, și bunul Dumnezeu, de vreme ce toate actele noastre ne sunt dictate de cineva care se substituie permanent voinței noastre? Atunci nu e un fel de revoltă, chiar de justificare, în încăpățânarea asta utopică de a crede că totul este îngăduit? Oamenii care n-au complexul vinovăţiei nu sunt chiar atât de neinteresanţi, poate că ei știu mai mult, poate că undeva, în universul veșnic, se află totuși un loc unde absurdul a fost eradicat și libertatea poate fi atinsă. Altfel, cum putem să ne explicăm această năzuință dintotdeauna către ceva ce nu există? Probabil că purtăm în noi niște reminiscenţe, ne amintim o stare de graţie, doar se vorbește și în Cabală de eonul grației, ea e, promisiunea supremă”.
La plecare, mi-a dat un sfat imposibil de uitat, numai că-i prea târziu pentru mine: „Ca să poţi azi să atingi gloria, trebuie să-ţi regizezi bine și la timp. promovarea. Să ai harul previziunii; să știi cărei tabere îi aparţine viitorul, să te alături întotdeauna celor care urmează să vină la putere, cei care se dau de partea prezentului aparţin trecutului, sunt condamnaţi la uitare. Uite, cum ar arăta o scrisoare către un tânăr poet, dacă Rilke ar trăi azi. E trist, nu?” Cumplit de trist...
Sărut mâna, Nora Iuga!
N.B. Dialogul este pe jumătate real, citatele fiind preluate din cartea Norei Iuga, Sexagenara și tânărul.
