Năravul din fire...

Da, niciun nărav din fire n-are lecuire, îndeosebi cel american! De pildă, sturlubaticului Donald Trump i s-a năzărit să facă din Fâșia Gaza o... rivieră. Cică   ar fi „o locație fenomenală, la mare, cu vremea cea mai bună. Totul e bine, s-ar putea  face unele lucruri frumoase cu ea”[1] ... Carevasăzică, un „loc   internațional incredibil”! Și cu  palestinienii  ăia torpilați din  toate direcțiile  ce se   va întâmpla? ne întrebăm de-a valma. Soluția e simplă,   ministrul israelian al apărării, Israel Katz, n-are nicio mustrare de conștiință: „Ar  trebui să li se permită să se bucure de libertatea de a părăsi teritoriul și să emigreze”. Unde? Cum unde ? În Spania, Irlanda și Norvegia, țări care critică războiul din  regiunea damnată și care, de aceea, „sunt obligate, din punct de vedere legal, să permită fiecărui rezident din Gaza să intre pe teritoriul lor”, ca să-l citez pe același cinic oficial. Mda, „minciuna, cinismul și sadismul nu sunt natură, sunt  boli ale naturii”[2]... O natură  roasă de maladia înavuțirii cu  orice preț... În  definitiv, „și Inchiziția  credea sincer că face fericirea oamenilor! Câţi au murit pe rug pentru a elibera  omenirea de fanatismul religios. Pesemne că acum trebuie să moară mulţi pentru a salva omenirea de fanatismul politic. «Hidra» capitalistă este și ea odioasă când îşi întinde ghearele până la tainițele vieţii economice”[3]. Măcar de s-ar fi oprit la sectorul economic...

                                               *

  Involuntar, îmi aduc aminte de vorbele actorului Marlon Brando, contextul mă îndeamnă la așa ceva: „L-am considerat o metaforă a modului condescendent şi egoist în care Statele Unite tratează țările sărace din așa-numita «lume a treia». Privind înapoi, îmi dau acum seama că filmul era de asemenea o metaforă a politicii care a condus la Războiul din Vietnam și la pierderea a 58 000 de vieți, în mare parte din cauza mitului despre «conspirația comunistă» și «teoria dominoului» născută în mințile fraților  Dulles[4].

După cum am mai spus, prima dată când am auzit despre programul de asistenţă tehnică al Naţiunilor Unite și despre ajutorul extern american, le-am considerat exemple excelente ale sprijinului pe care cei avuţi îl oferă, plini de compasiune și caritate, celor mai puțin norocoși. Dar, când am vizitat țările din lumea a treia pentru UNICEF, mi-am dat seama că politica țărilor industrializate era nu numai egoistă, mânată de interesul personal și prost concepută, ci   şi nefuncțională. În numele a tot ce era decent, Statele Unite şi firme precum United Fruit Company reclamau dreptul de a conduce lumea; peste tot în America Latină şi Asia, Statele Unite finanțau orice  guvern, indiferent cât de corupt, care era de acord să se opună comunismului și să favorizeze interesele americane. Dar astfel îi alienam pe locuitorii acestor țări. Conducătorii așa-numitei «lumi libere» creau dictaturi și susțineau tirani care nu erau sprijiniți acasă decât de elitele bogate, opunându-se astfel speranțelor democratice ale oamenilor obișnuiți. Tolerând crima și corupția, Statele Unite au considerat că era mai bine pentru o ţară ca Filipine să aibă un dictator tiranic ca Ferdinand Marcos, care se opunea comunismului, decât un conducător sensibil la dorințele țăranilor de a beneficia de o parte din averea concentrată în mâinile a numai 2% din populaţie. CIA destabiliza guverne alese și intervenea în afacerile interne ale altor țări. Guvernul nostru sprijinea dictatori care furau, înșelau și-și omorau supușii fără teamă de pedeapsă, şi care, atâta timp cât se opuneau comunismului, erau lăsaţi să facă ce voiau, inclusiv să ucidă. Mai mult, niciun ajutor trimis acestor țări nu era gratis. Nu voiam să punem capăt foametei, ignoranței, bolii și sărăciei, ci aveam niște interese, acţionam mânaţi de lăcomie și de miturile despre comunism”[5]. Nimic nou, așadar, în politica hegemonică a „națiunii indispensabile” !

 Apoi, să nu uităm că „la Hiroshima, s-a abătut asupra populaţiei o altă teroare, nu ştiu dacă asemănătoare sau comparabilă cu cea din lagărele de concentrare naziste, dar, în sine, cutremurătoare. Un avion militar american, botezat de pilot cu optimism juvenil Enola Gay, a ucis dintr-o lovitură (împreună cu altul, la Nagasaki) o sută cincizeci de mii de civili treziţi din somn de o bubuitură asurzitoare, într-o căldură de iad. Cei ce n-au apucat să piară în noaptea apocaliptică au murit cu încetul în anii următori, condamnaţi ireversibil, văzând cu ochii cum cade carnea de pe ei şi cum se desfigurează. În timp ce echipele militare care au săvârşit crima de la Auschwitz au fost urmărite, după război, până în pânzele albe, şi pe bună dreptate, pilotul lui Enola Gay și colegul lui de la Nagasaki şi-au dus viața în SUA, bucurându-se de toate onorurile publice,  cele o sută cincizeci de mii de victime fiind trecute la activul unei «datorii» împlinite cu înalt patriotism (sau, cum se spune mai nou în SUA, la «pierderi colaterale»). Japonezii n-au îndrăznit să emită public asemenea raționamente; nici măcar să expună la locul crimei elemente suficient de sugestive pentru evocarea cataclismului, sau suficient de clare pentru a indica vinovatul şi a-l acuza. Hiroshima pare să fi fost un accident natural, o nefericită fatalitate, o nenorocire neintenționată, lipsită de scop şi de autori”[6].

Ca și în Palestina azi...

                                                  *

 Demult, a trecut de atunci aproape un secol, Thomas Mann, refugiat „în acest ospitalier Cosmopolis, univers al raselor și națiunilor care se cheamă America”[7], în  celebrul său discurs își  punea la zid țara natală, aflată la capătul expansiunii naziste. Ei bine, marele scriitor rostea o frază a cărei actualitate mă înspăimântă,  și anume: „Într-o  lume în care există  trusturi și exploatare, ideea unei exploatări monopoliste a tuturor celorlalte popoare prin intermediul Concernului Göring nu era cu totul străină”[8] spiritului nemțesc. Remarca romancierului septuagenar mi-a țâșnit din memorie în clipa în care Administrația Trump și-a reiterat intențiile de  holding planetar în „afacerea Ucraina”. Fiindcă   și yankeii, și muscalii se comportă aidoma, solicitându-i părții învinse bogățiile solului și subsolului. „Că nu degeaba am pompat în voi miliarde de dolari, ce, credeați că ne pasă de soarta voastră?” e, la urma urmei, esența  pretențiilor cinicului  negustor Donald. De aici și până la  formularea  concretă a cererii de cedare  a 50 %  din resursele minerale n-a fost decât un pas, spre stupoarea comunității internaționale. A, și a nătângilor rătăciți încă în admirația necondiționată a „națiunii indispensabile”. Dincolo, la Kremlin, unde cică s-ar  bea vodcă direct din butoi, e veselie balșoi, Putin și-a  satisfăcut  pohta ce-a pohtit – alipirea unui teritoriu rutean însemnat și învecinarea cu Marea Neagră. Însă și cu granița românească, mama ei de fatalitate!

Mda, ca-ntotdeauna în istorie, marile puteri obțin exact ce-și doresc, indiferent de costuri! Și râd angoasat când îmi amintesc iarăși de  naivitatea  prozatorului Thomas Mann, care susținea în anii '40 că „omenirea tinde pretutindeni spre democrația  economică, pentru a atinge o  treaptă mai înaltă a  maturizării  ei sociale”[9]...

                                                  *

 O altă lecție de istorie pe care suntem datori s-o  transmitem  mai departe, măcar s-o știe, că de repetat, sigur o vor repeta, deoarece astfel scrie în  codul nostru genetic! Nu foarte demult, „Lenin fusese un fanatic al internaţionalismului - așa-zisa doctrină a «proletariatului fără patrie» -, împătimitul revoluției mondiale. Succesorul lui gruzin, văzând că nu e rost de revoluție mondială, a umplut internaționalismul cu altceva: cu naționalism velico-rus, resuscitând o ideologie de imperiu. Niciodată o mare putere n-a recunoscut că dominarea și oprimarea altor popoare în avantaj propriu ar fi naționalism. Pentru imperii, au fost şi au rămas naţionaliste doar popoarele lipsite de vocaţia docilităţii în purtarea jugului străin pe grumaz. Imperiile coloniale le-au numit pe acestea mult timp rebele, adică nesupuse, recalcitrante, infectate de morbul dezgustător al răscoalei. Abia englezii au început să numească naționalism mișcarea de redeşteptare a Indiei, condusă de Gandhi. Velico-ruşii lui Stalin au dat «naţionalismului» şi o puternică tentă ideologică. Respectiv, naţionalist era un popor nesupus, ca românii în deceniul al şaptelea. Dar aceasta nu însemna doar că e un rebel - impertinent, ci şi un josnic atentator la sfânta doctrină leninistă a revoluţiei. Nesupunerea faţă de gârbaci însemna ură față de alte popoare (faţă de imperiul oprimator) şi reacționarism politic, adică duşmănie față de cauza libertăţii sociale a omenirii. Iată de ce noi apăream în 1968-1969 mai negri decât diavolul. Revendicarea libertăţii de neam era o crimă dublă: față de URSS ca stat dominator, şi față de doctrina leninistă, ce «eliberase» popoarele de respectul faţă de propria patrie.

Tradiţia nu s-a pierdut. Imperiul rus a scăpat din gheare victimele, dar naționalismul de superputere trăieşte mai departe în persoana Statelor Unite ale Americii, care se duc şi pun stăpânire pe o ţară cu forța armelor, pentru a-i folosi bogăţiile în avantaj propriu, iar când poporul acelei țări se opune, răcnesc de te trec fiorii: «Ăştia sunt teroriști!». Americanii nu se mai încurcă acum cu epitetul naţionalismului, au dat demnităţii naţionale şi voinţei de libertate un nume apocaliptic, acela de terorism, confundându-le cu un fenomen infracţional. Aşa s-a continuat tradiţia dominaţiei imperiale de la colonialism la internaţionalismul comunist și acum la democraţia globalistă”[10].   

Păi, palestinienii ăia nu-s naționaliști și  teroriști? Vini  suficiente ca să fie masacrați, iar apoi izgoniți  în cele patru zări, iar acasă la ei,  pe pământul lor, să se construiască un nou Las  Vegas...

 Ce mai tura-vura, năravul din fire n-are lecuire!