Au plecat dis-de-dimineață, când încă soarele nu pripea. „La cimitir mai întâi, să-mi iau rămas bun de la ai mei !” a șoptit ea moale. În fața crucilor spălăcite a zăbovit îndestul. A mângâiat cu degetele tremurânde piatra funerară, a șters de praf pozele alor săi, le-a aprins o lumânare și le-a rostit cuvinte neauzite de altcineva. Parcă n-ar mai fi plecat de acolo, simțea că timpul a zbughit-o înapoi și a prefăcut-o iarăși în copiliță. Stătea în poala măicuței sale, iar tătâne-su îi citea dintr-o Biblie cu coperțile roase. Ori îi povestea grozăvii din războiul pe care îl petrecuse câțiva ani în tranșee din afara granițelor românești. Începu să plângă octogenara de acum, nu fetița de demult. Sau amândouă laolaltă?
„Hai să-mi văd și bătătura în care am crescut !” zise adunându-și forțele puține. Se opriră în dreptul unui case cu îngrădire de ciment și ștacheți. Pustiu... Unde s-or fi ascuns toți ? se miră. Coborî copleșită din mașină și se uită în jur cu o lăcomie de care nu știa că este în stare. Cercetă curtea, peste gardul străin. Păși greu, învinsă, și se așeză pe o stănoagă. Își aminti cum o prindea seara pe linie, la joacă, cu alții de seama ei, apoi cum, îndrăgostită fiind, își aștepta alesul la poartă... și sărbătorile de iarnă, ori Paștile, cu alaiuri de oameni veseli și vii, îndeosebi vii... Doamne, ce puțini am mai rămas ! se trezi brusc din tristețe. Speriată de revelația asta, se ridică și făcu semn că a isprăvit să se reculeagă într-un loc ce nu-i mai aparține.
În drum, ocoli și pe la un cumnat, dinspre bărbatu-su. Găsi două umbre, una cocoșată, numai piele și os, cealaltă aproape oloagă. Sporovăiră ce sporovăiră, cu bărbiile clătinându-se la orice adiere din trecut. Lacrimile li se înnodau cu vorbele, ochii li se împăienjeneau și, de pârdalnica neputință, tăceau. Atât de tare că li se auzeau bătăile inimii. „Mergi sănătoasă !” îi urară în cele din urmă. Dar ea nu mai era sănătoasă de mult. Însă nici bolnavă, doar părăsită de vlagă, viața i se scurgea pe zi ce trecea ! Implacabil, ca un cancer ce o rodea pe dinăuntru.
Întoarsă la oraș, o singură dorință mai îndrăzni: să-și vadă o prietenă veche. Urcă anevoie treptele blocului și, îmbrățișate, cele două bătrâne se puseră pe plâns. Dădură de-a rostogolul întâmplărilor de altădată și nu se săturară până ce nu goliră cufărul. Își ușurară amândouă sufletele înfricoșate de apoiul ăla ce li se înfățișă deodată în prag. La despărțire, se uitară una la alta într-un fel anume și își luară adio, poate pe lumea cealaltă să se mai întâlnească. Poate...
De atunci, femeia despre care scriu se pregătește să moară. Clipă de clipă, neobosită și curajoasă. S-a împăcat cu ea însăși, cu ceilalți, de aici și de dincolo, și-a târguit cele trebuincioase pentru înmormântare, totul și-a tocmit, un detaliu nu i-a scăpat ! Trăiește ca și cum ar fi moartă...
Marian Nazat
mariannazat.ro
