Din paginile cu amintiri aflu și cum a ajuns Mircea Geoană ambasadorul României la Washington: „În acea după-amiază, imediat ce am urcat la bordul avionului spre Houston, Meleșcanu, care stătea lângă mine, m-a întrebat cine credeam că ar trebui să fie următorul ambasador al României la Washington. Ridicând privirea, l-am văzut pe Mircea Geoană trecând pe coridor. Eram impresionat de cum observasem că se descurcă în funcția lui de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Engleza lui era perfectă. Făcuse cursuri postuniversitare în cadrul unei universităţi franceze, era tânăr și avea un aspect tineresc. Pe scurt, personifica «noua Românie». Am ridicat privirea, am arătat către Geoană și i-am spus lui Meleşcanu: «Tipul ăsta ar trebui să fie următorul vostru ambasador». Surprins, Meleșcanu s-a întors spre mine și a spus: «De ce Mircea Geoană?» Eu i-am răspuns: «Mai aveți pe altcineva?»“ La care Meleşcanu a zis: «Nu, pe nimeni». Asta a fost tot. Meleșcanu s-a dus în partea din faţă a avionului, iar eu l-am urmat, s-a așezat lângă președintele Iliescu și a spus: «Ambasadorul Moses e de părere că Mircea Geoană ar trebui să fie următorul nostru ambasador în Statele Unite». Fără să ridice privirea, Iliescu a spus: «Indiferent pe cine ar vrea ambasadorul Moses în funcţie, mie îmi convine. El este ambasadorul nostru la Washington» - o stridentă declaraţie falsă! Mircea a ajuns să servească timp de cinci ani la Washington, cu mare succes”. Succesul de care pomenește Mister Moses l-a propulsat pe „Prostănacul” de altădată în funcția de adjunct al secretarului general al NATO și, probabil, în cea de succesor al nevolnicului Klaus Iohannis la Cotroceni din 2024 încolo (desigur, dacă nu va candida și Laura Codruța Kovesi sau „Ciucă al nostru” și dacă „accidentul penal Ionuț Costea” nu i se va deconta lui !). Ce înseamnă să treci pe coridorul nimerit, la ceasul potrivit și prin fața cui trebuie... Asta se cheamă noroc în viață !
*
Iată și portretele schițate de yankeu principalilor actori ai eșichierului politic dâmbovițean:
■ Ion Iliescu: „A fost și rămâne propriul lui stăpân, funcționând pe baza puternicei sale convingeri într-o societate egalitară și fiind neîncrezător față de cei avuți. (...) Prima mea impresie despre președintele Iliescu nu s-a schimbat cu timpul. Era o persoană cu picioarele pe pământ, deschis și direct și nu avea nimic din aerele unui șef de stat încrezut. Se considera un om al poporului. (...) Spre meritul său, după ce a devenit președinte, Iliescu a învățat engleza singur. M-a frapat întotdeauna faptul că președintele Constantinescu, care își dăduse doctoratul în geologie la Universitatea Duke, se simţea în largul său doar dacă vorbea româna sau franceza, nu și engleza. (...) Așa cum proceda adesea în astfel de ocazii, a exclamat că nu voia să primească ordine de la «Brejnev şi de la nemți» și, fără s-o spună, de la mine. Eu am răspuns ce era normal să răspund: «Nu dau ordine și nici nu sunt în poziţia de a da ordine. Dumneavoastră și Guvernul dumneavoastră trebuie să decideți ce e mai bine pentru România. Dar, așa cum mi-ați spus în mod repetat, viitorul României depinde de Occident; există anumite norme pe care România trebuie să le îndeplinească dacă vrea să facă parte din Occident. Respectarea proprietăţii private este una dintre ele“;
■ Emil Constantinescu: „În continuare aveam impresia despre el că e un Luftmensch, o persoană cu capul în nori cu puţină experiență practică, eram însă de părere că va fi un oponent serios pentru președintele Iliescu. Chiar dacă nu era un politician profesionist, era plăcut și «curat» din punct de vedere politic. (...) Una dintre primele acțiuni ale lui Emil Constantinescu, după ce acesta a fost ales președinte în decembrie 1996, a fost să ordone arestarea lui Mureșan (n.m. Sever) pentru acuzații de corupție. (...) Ulterior, președintele Constantinescu mi-a spus că el personal a decis ca Mureșan să fie prima persoană arestată, pentru a demonstra că acea campanie anticorupție pe care noul său guvern o iniția nu era comandată politic. După arestarea lui Mureșan, președintele Constantinescu a primit o scrisoare din partea mamei lui Mureșan care pleda pentru eliberarea lui, amintind de sprijinul acordat lui Constantinescu în timpul alegerilor. (...) În octombrie 1996, membrul PNŢCD Emil Constantinescu a venit în biroul meu și a stat mai bine de două ore. Aveam impresia că rămăsese în continuare prizonier al trecutului. Continua să repete cele trei promisiuni ale campaniei sale, dintre care una era aceea de a-i condamna pe cei vinovați de corupţie; ultimul lucru de care avea nevoie România era o vânătoare de vrăjitoare. Celelalte două puncte din program erau următoarele: atunci când avea să ajungă președinte, avea să conducă o mașină oarecare și avea să trăiască într-un apartament oarecare și urma să ceară Parlamentului să mărească pensiile cu 18 dolari pe lună. Până la întrevederea noastră renunțase la promisiunea din campania anterioară, de «a-l aduce înapoi pe rege», lucru pe care, așa cum arătau sondajele, majoritatea românilor nu și-l doreau. Promisiunile lui Constantinescu erau încadrate într-un document stufos intitulat «Contractul cu România»“, un titlu pe care l-a împrumutat de la mentorul său politic american, Newt Gingrich (republican din Georgia), care condusese campania Partidului Republican din timpul alegerilor pentru Congres din 1994, în timpul căreia promovase al său «Contract cu America».(...) A doua zi, pe 10 octombrie, ziarele românești publicau un interviu cu Constantinescu în care acesta făcea referire la întâlnirea avută cu mine și declara că-mi spusese că PNȚCD-ul nu avea de gând să formeze o coaliție de guvernământ cu PDSR, un aspect care n-a apărut în timpul discuţiei noastre. Aceasta a fost prima și singura ocazie când un lider politic român pretindea că face public ceva ce a fost rostit în timpul unei întâlniri cu mine. Am atribuit întâmplarea lipsei de experienţă a lui Constantinescu”;
■ Adrian Năstase: „În noua sa poziţie, de președinte al Camerei Deputaţilor, și-a asumat o mare importanţă. Mai târziu a devenit prim-ministru. În general avea vederi progresiste și a fost de ajutor în privinţa legislației privind reformele, de care era mare nevoie. (...) Modestia nefiind punctul lui forte. (...) Năstase, ca un român mândru ce era”;
■ Victor Ciorbea: „O zi sau două mai târziu l-am vizitat pe Ciorbea în biroul său. Când am ajuns, pe la mijlocul după-amiezii, tocmai se așezase la masa de prânz. Lucra câte optsprezece ore pe zi și, atunci când nu lua masa la reședința mea, lucru pe care-l făcea destul de frecvent, mânca la ore ciudate. (...) Ciorbea avea atunci în jur de patruzeci de ani,o frunte înaltă și păr negru ca pana corbului; purta ochelari cu ramă din corn și era o personalitate isterică, dar cât se poate de onestă. Fusese un procuror puternic în epoca Ceaușescu, dar a deschis ochii și după revoluție a devenit creștin-democrat”;
■ Radu Vasile: „Nu mi s-a părut niciodată ca fiind serios sau muncitor”;
■ Ion Diaconescu: „Mi s-a părut curtenitor și direct.(...) Chiar și cu noul titlu, Diaconescu, în vârstă de optzeci de ani, omul care își petrecuse șaptesprezece ani din viață în închisorile comuniste, putea în cel mai bun caz a fi descris drept răvășit. Stătea într-un birou prezidențial fastuos, cu un tavan de marmură înalt de șase metri și lambriuri de lemn pe pereţi, având unul dintre pantofi legat, în loc de șiret, cu o sfoară. Când l-am întrebat dacă și-a imaginat vreodată că o să ocupe un birou atât de pompos, mi-a spus: «Nu, și nici acum nu-l vreau». A susținut că nu-i place postul și n-a făcut un secret din intenţia sa de a demisiona în decurs de un an sau doi din funcţia de președinte al Camerei Deputaţilor. Susţinea că nu are energia de a fi atât președintele PNȚCD-ului, cât si președinte al Camerei. Era un om înţelept, care câștigase respectul și sprijinul partidului său și părea năucit de ciondănelile politice din jurul său”;
■ Florin Georgescu: „A fost un fotbalist român, a lucrat o perioadă în cadrul Rezervei Federale a Statelor Unite. Avea o personalitate puternică și vederi clare, ușor socialiste. Era membru PDSR, partidul lui Iliescu. Implicațiile politice ale deciziilor economice îl preocupau mereu”;
■ Teodor Meleșcanu: „Era un diplomat de carieră rafinat, prietenos, pro-american. Relațiile noastre au fost excelente încă de la bun început. Acesta era preferatul secretarului de stat Warren Christopher”;
■ Adrian Severin: „Era un interlocutor grozav - plin de imaginație, creativ și de încredere. (...) Lui Severin îi era imposibil să fie direct și la obiect”;
■ Corneliu Coposu: „Rigid și critic”;
■ Viorel Hrebenciuc: „Era domnul «Repară-Tot». Cunoștea toate dedesubturile politicii românești, era întotdeauna disponibil pentru întâlniri și de obicei oferea răspunsuri directe. (...) Hrebenciuc era cunoscut în toată România sub porecla domnul «Rezolvă-Tot». Avea o reputație ambivalentă. Unii spuneau despre el că e corupt, venal și lipsit de scrupule - «izvorul corupției» -, dar era în același timp antrenant, o sursă de informaţii utile si un om care chiar făcea lucruri. Pentru orice problemă, Hrebenciuc avea o soluţie. (...) Tot pentru a stimula reforma economică, pe 27 februarie l-am invitat pe domnul «Repară-Tot», Viorel Hrebenciuc, secretarul general al Guvernului, la reședința mea pentru a lua cina. Era în continuare marele favorit în privința implementării Programului de Privatizare în Masă, odată ce acesta avea să fie votat. În vocabularul lui nu exista cuvântul «nu». Nici această ocazie nu a reprezentat o excepție, însă nici măcar domnul «Repară-Tot» nu a fost în stare să implementeze reforma economică. Îi stăteau în cale prea multe interese private. Mai mult decât atât, mă îndoiam că Hrebenciuc sau oricine altcineva studiase cumsecade mecanismul de implementare. (...) Hrebenciuc a fost de acord, dar el întotdeauna era de acord. (...) Hrebenciuc a fost de asemenea luat în vizor de presă pentru corupție. Era fără îndoială un conducător - și poate corupt -, dar din câte știam, nimeni nu avea cu ce să-l prindă. Indiferent care i i-ar fi fost defectele, Hrebenciuc era receptiv”;
■ Virgil Măgureanu: „Un om inscrutabil, considerat de multă lume din Occident drept o figură sinistră. Singura lui predilecție de care aveam cunoștință era o frică adâncă faţă de Rusia. Era întotdeauna în alertă privind spionii KGB. Am colaborat cu el în chestiuni foarte sensibile, dar n-am fost niciodată sigur de partea cui se poziţionează. (...) Măgureanu, directorul SRI, era mai greu de citit. Acesta nu punea niciodată toate cărțile pe masă. (...) Măgureanu era un supraviețuitor politic care se aliase cu Iliescu înainte de 1989 pentru a pune la cale răsturnarea lui Ceaușescu, ca mai apoi să abandoneze planul, când a văzut că armata nu se implică. ÎI susţinuse pe Ion Iliescu în timpul alegerilor din 1992, dar avusese un rol activ în înfrângerea acestuia în timpul alegerilor din 1996. Era întotdeauna învăluit în mister”;
■ Ioan Talpeș: „Un aliat apropiat al președintelui Iliescu,pro-american declarat. Era un prieten și confident al ambasadorului României în Statele Unite, Mihai Botez, care era de asemenea pro-american, care însă a murit în mod tragic în vara anului 1995.
Aceasta era echipa Afacerilor Externe, a Apărării și a Securității: ministrul de externe Meleşcanu și directorul SIE Talpeș erau de partea noastră, alături de mai prudentul ministru al apărării, Gheorghe Tinca”.
*
Fotografia de final e de așezat în ramă, thank you, Excelență: „România este seducătoare. Te atrage către iatacul ei, asemenea sirenelor care-I chemau pe Ulise cu tânguitoare rugăminți, cu o aparentă franchețe combinată cu o expresie tristă care se adresează inimii în feluri ce trebuie trăite pentru a fi înțelese. Sentimentul de melancolie pe care-l evocă e diferit de tot ce-am trăit în alte părți ale Europei Centrale și de Est. România strigă după ajutor agăţată de corzile inimii tale, făcându-i până și pe diplomați să-și piardă uneori obiectivitatea. (...) În timp, am ajuns să înțeleg că șarmul era ceva tipic românesc”.
