Ce tihnă e în jur… În depărtare, crestele munților Rodnei sunt albe și dinspre ele suflă un vânt rece. Pășesc sfios în curtea mănăstirii, nedeprins cu obiceiurile bisericești, și ascult slujba. Tresar când li se urează conducătorilor țării ba una, ba alta, și mă întreb pentru ce merite… Mă scutur repede, în definitiv asta o fi cutuma impusă de la centru... Un cor format din trei bărbați cântă dumnezeiește și rămân încremenit de atâta frumusețe liturgică. Cum aș mai vrea să opresc clipa în loc și să-i ascult pe călugării aceia cu un har nepovestibil ! La plecare, un preot mă miruiește și zăbovesc nițel să citesc legenda lăcașului. Este minunată, scrisă într-o limbă română cum rar mai întâlnești astăzi…
„A viețuit odinioară în Moisei un bărbat cu numele de Moise Coman cu soția sa, Dochia, și aveau numai un prunc cu numele de Grigor. Grigor era frumos, harnic și bun, iar părinții lui au cugetat ca să-l însoare. Dorința lor au spus-o lui Grigor. Dânsul ca prunc bun și ascultător, după ce și-a finit lucrul câmpului, într-o toamnă frumoasă, prevăzut cu merinde și cu binecuvântarea părinților, a pornit către satul vecin Borșa, pe unde trece drumul către Bucovina și Moldova, ca să-și cerce norocul la ceva fată harnică și avută. Grigor s-a dus, iar părinții lui l-au așteptat cu dor. Au trecut zile, au trecut săptămâni, dar Grigor tot n-a sosit. Părinții necăjiți s-au dus deseori pe drumul către Borșa, așteptând pe fiul lor, apoi l-au căutat în Borșa și în Bucovina, însă nu l-au aflat nicări. Cu mâhnirea inimii s-au reîntors și au lucrat pământurile lor cu speranța că numai ce se va reîntoarce iubitul lor fiu Grigoraș. Într-un laz frumos sub poalele munților, unde Grigor a lucrat, părinții lui au ridicat o cruce frumoasă. La crucea aceea se aduna dimineața și seara poporul și se ruga sic anta dimpreună cu părinții necăjiți, iar toamna, când se găta lucrul câmpului, părinții lui ospătau tot poporul. Într-o zi, fiind la acel loc, după datină, s-au pus la odihnă, cugetând ambii la pruncul lor pierdut și au plâns amândoi. Culcați pe pământ, ambii au auzit un sunet de clopote ieșind din pământ. Aproape nu era biserica. Se mirau de unde vine sunetul clopotelor. Au strigat pe lucrătorii lor, s-au culcat și aceștia la pământ și cu toții au auzit sunetul clopotelor. La minunea aceasta cu toții au îngenuncheat și au lăudat pe Dumnezeu. «Loc sfânt este acesta!», cugetau bătrânii și deodată le-a venit în minte că vor zidi în cel loc o mănăstire. Având pădurea lor de brad și de stejari, în scurtă vreme s-a gătat bisericuța cu turnuleț frumos și cu două clopoțele și au așezat în dânsa icoana Preacuratei Maria. Bătrânii evlavioși acum s-au hotărât a face rugare către episcop ca să trimită la mănăstirea lor un călugar, care să se roage acolo în toate zilele și căruia dânșii vor da avere de toate cele de lipsă ca să poată trăi. Grăind bătrânii între sine despre acestea, iată că intră la dânșii un călugar cu numele Mihaiu și cere milă pentru o mănăstire din Bucovina. Ochii bătrânei Dochia se aprind și cu brațele deschise cuprinde călugărul și strigă: «Tu ești Grigor, tu ești fiul meu!» «Eu sunt călugărul Mihaiu și vă rog nu faceți gluma cu mine». «Ba nu, zise bătrâna Dochia, tu ai un semn pe umărul drept și ai dus cu tine și o cruciță de aramă, care o văd pe pieptul tău». Fiul recunoscut a îmbrățișat pe părinții săi, a spus cum a călătorit prin Borșa, apoi la Bucovina, unde, intrând într-o mănăstire să se roage, i-a plăcut evlavia cea sfântă, încât a rămas în mănăstire și s-a făcut călugăr. Bucurie mare a fost în satul Moisei. Oamenii s-au adunat la casa bătrânilor, au sărutat mâinile călugărului Mihaiu și cu toții cu procesiune au mers la mănăstire și au strădat-o aceea sub ocârmuirea călugărului Mihaiu. Acolo stă și astăzi biserica cea mică. Poporul credincios la sărbătoarea Sfintei Maria se adună acolo și se roagă cerând ajutorul la cer, la Maica Domnului. Multe suflete necăjite au aflat acolo mângâiere și mulți bolnavi, vindecare.”
O căldură lăuntrică mă toropește dintr-odată, punând stăpânire pe întreaga-mi ființă. Urcă năvalnic, gata, gata să mă inunde și am senzația că sunt chiar părintele fiului acela rătăcitor... Îmi șterg cu fereală lacrimile și îmi dau seama ce searbădă și anostă a devenit viața noastră din momentul apariției telegrafului și a telefonului, ca să nu pomenesc de născocirile tehnice de acum. Odată cu inventarea lor au murit poveștile... Păi, cu o simplă tastare, Grigor și-ar fi anunțat părinții ce și cum, iar misterul s-ar fi spulberat pe dată. Așa, taina a născut o legendă ce va supraviețui de-a pururi într-o lume tot mai săracă în povești, Dumnezeu să ne ierte!
