Când spui melc, imediat te duci cu gândul la făptura aia mică, lentă, care nu aleargă pentru că i-ar fâlfăi ochii. Pierdem din vedere şi celălalt aspect; melcul este cel care permanent duce în spate ceva.
Iar noi, dacă analizăm puţin, suntem o naţie de melci. Nu pentru că am fi (neapărat) lenţi ci pentru că permanent ducem în spate o mulţime de lucruri.
V-aţi întrebat câte taxe ducem în spate? Probabil că v-ar lua cu răcori dacă aţi află cifra exactă, sau motivele pentru care suntem taxaţi de mirobolantul şi rămurosul stat român.
Plătim taxă pe cal, taxă pe linişte sau taxă pe apa de ploaie, ca să vă dau câteva exemple.
Interesant e că Dacianul Cioloş tăiase dintr-un condei nişte taxe şi toată lumea era fericită. Dar când a venit altcineva cu ideea renunţării la alte taxe, nu e bine, că, vezi-Doamne, sărăceşte bugetul.
Şi probabil că nu e zi de la Dumnezeu ca cineva să nu-şi pună întrebarea, îndreptăţită de altfel, pentru ce plătim toate taxele astea? Pentru ce cărăm ca melcul, în fiecare zi, cochilia asta grea în spinare?
În orice ţară civilizată ar exista un motiv evident. Nu şi la noi. Singurul lucru de care sunt sigur e că noianul de taxe foloseşte la întreţinerea unui aparat de stat obez, supradimensionat, indolent, pe ici pe colo impertinent şi, în general, ineficient.
Aşa că, vă spun cinstit, m-am săturat de cochilie, m-a săturat de povara din spinare, m-am săturat să fiu melc!
