Lubeniţă şi mirese

România se coace zilele acestea între lanurile de floarea soarelui şi porumb. Departe de zgomotul surd făcut de câţiva politicieni de rând, ogoarele şi satul românesc îşi văd de grâne şi oameni. Văzând chipul palid al ţării, ai impresia că prin venele ei sângele a uitat să mai curgă. Dar dacă vei colinda sudul ţării într-o zi de duminică, viaţa, forfota ei o să-ţi răstoarne maşina într-unul din miile de bostani aflaţi pe marginea drumului. A trebuit să fac slalom la ora prânzului, pe un drum din sud, printre atâta mirese frumoase. Căci la un moment dat aveai impresia că toate miresele României ieşiseră la plimbare pe acest drum târziu al Bărăganului, pentru a fi culese în coşul unui ceas de taină ce măsoară frumuseţe cu frumuseţe vara. Iar din când în când, pe marginea drumului, existau nişte oameni care vindeau lubeniţe şi cantalupi. Vorba vine că vindeau, deoarece dumnealor ieşiseră „la şuşea” mai mult aşa, să vadă care-i treaba şi eventual să schimbe o vorbă cu a lu’ cutare din deal sau cu a lu’ cutare din vale. Şi tocmai de asta mă întreb de ce dădeau o lubeniţă pe jumătate, de te izbea roşul ei, înfiorător de roşu, de îl confundai cu apusul soarelui. Dar soarele apune în satul românesc pe furiş, ca nu cumva vreun ţăran care nu şi-a terminat treaba să-l agaţe cu o furcă şi să-l aducă înapoi. Şi dacă-l vezi că apune într-un lan de floarea soarelui, atunci îţi vine să o iei pe jos încotro vezi cu ochii, să nu te mai opreşti decât în braţele unei mirese cu lubeniţă. E semn că ai dat de România! Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ