S-a isprăvit cel mai sumbru an din cei aproape șaizeci pe care-i port, când tumultuos, când precaut. Ducă-se pe pustii, că tare ne-a mai căznit cu fricile, cu spaimele lui aproape paralizante! I-am întors spatele și merg mai departe... 2020 n-a fost altceva decât un nesfârșit și deprimant necrolog, o rubrică adesea cotidiană de decese în care ți-ai regăsit rude, prieteni, cunoscuți ori idoli. Și nu oricum, ci silit la alienare, la izolare și la izgonirea din propria noastră natură, una eminamente socială. Un an din care nimeni n-a scăpat întreg. Ehe, și bilanțul nu s-a încheiat... Copiii s-au distanțat de părinți, nepoții, de bunici, oamenii, de oameni, în cel mai sinistru experiment încercat de-a lungul istoriei. Iar încercarea continuă, nimeni nu e în stare să-i anticipeze finalul, ceea ce sporește și mai abitir isteria globală. Oricum, traumele vor dăinui decenii de-a rândul și câteva generații nu se vor lepăda curând de măștile desfigurante. Ne vom strădui să supraviețuim departe unii de ceilalți, într-o însingurare depresivă și stearpă, rugându-ne să ne ocolească tragicul destin. Brusc și dureros ne-am vindecat de iluzii și ne-am șters dorințele din agenda zilnică, tot mai săracă, tot mai posacă... Am devenit sceptici, cum să mai credem în cuvintele Apostolului Matei: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul” ? Cum, de vreme ce apocalipsa mondială pogorâtă dintr-odată, la o simplă fâlfâire de aripă a liliacului zburător, ne-a golit pe dinăuntru? Teama ne împiedică să mai trăim, să ne bucurăm laolaltă cu semenii noștri, și ei la fel de vulnerabili, de precari ca și noi. Împreună și numai împreună vom reuși să ne însănătoșim și să ne pansăm rănile, având grijă să repetăm cu evlavie religioasă: „Acum e bine, de aceea mă rog Ție, Doamne, nu-mi lua și această amăgire... Nu mă lăsa să descopăr că ar putea să existe ceva mai adânc decât iubirea.”[1] Iar pe cei care vă îndeamnă la ieșirea din umanitate, „lăsați-i, sunt călăuze oarbe !”[2]
Așa să ne ajute Dumnezeu !
