În urmă cu un deceniu și un pic, băieții din spatele cortinei l-au împins la Cotroceni pe un nevolnic. Numele său? Klaus Werner Iohannis. De unde până unde și cum s-a ajuns la o asemenea soluție? Simplu, tipul, de-o mediocritate exemplară, era persoana ideală să-l înlocuiască pe turnătorul Traian Băsescu, un scandalagiu de pomină, care reușise să ne învrăjbească și să ne batjocorească mai abitir ca oricine. Apoi, fostul primar al Sibiului avea fișetul plin de schelete, deci putea fi manipulat fără nicio dificultate. Că nu degeaba declarase el că n-are nimic împotriva infiltrării agenților Serviciilor Secrete în presă și nu numai. Astfel ne-am pricopsit cu o altă năpastă în fruntea statului...
Ceea ce a urmat a fost previzibil, doar susținătorii lui, cu milioanele!!, se prefăceau că nu observă. Chiar, îmi este cu neputință să-mi explic ce i-a determinat pe toți ăștia să voteze un individ lipsit de calități... prezidențiale! Culmea, să mai și iasă în stradă, în semn de zgomotoasă și ostentativă admirație.... Mda, întortocheate sunt căile... alegătorului român! Sigur, la scrutinul din 2014 l-a ajutat și prestația principalului contracandidat Victor Ponta, prea sigur pe el, arogant și imatur. Care, vădit inabil, le-a promis descoperiților și acoperiților din structurile de informații că-i va popi. Reacția n-a întârziat și „mânzul” s-a trezit azvârlit peste bord. În 2019, am asistat la o cacealma, cu demna de compătimit Viorica Dăncilă pe post de figurantă, de aici și senzația de wrestling electoral. Pardon, „electoralist”, cum îi place lui Grohannis să pocească limba română. Iată, deci, pe scurt, traseul inadecvatului politician către fotoliul din vârful dealului. Și fiindcă proiectul său de țară trebuia să poarte un titlu, ne-am trezit cu... „România educată”. Dar nu oricum, ci pas cu pas! Ah, și cum mi-aș fi dorit să-l aud tunând aidoma neînduplecatului Mustafa Kemal Atatürk: „Turcia a turcilor! Niciun interes, oricât de ispititor, nu trebuie să ne ademenească, în afară de interesele purtând autentica pecete turcă; afirmarea și dezvoltarea tuturor aspirațiilor neamului în cadrul frontierelor naționale, liberați integral de orice influență străină, stăpâni absoluți pe propriul nostru destin. Adaptarea ritmului de viață a statului civilizației și progresului contemporan pe plan material și spiritual”[1]! Ehe, „România a românilor” și „pecetea românească”, „liberarea de orice tutelă sau influență străină”, ce întremător ar fi sunat! Că altfel nu se explică tablourile „părintelui turcilor” și acum pretutindeni în republica pe care a făurit-o riscându-și viața! Desigur, în condiții geopolitice fundamental diferite de cele contemporane! Dincoace de Marea Neagră, la București, Klaus Iohannis și-a lăsat de izbeliște conaționalii, cărora nu li s-a adresat niciodată de la „gura sobei”, o dată măcar! Ca om, ca funcție... Să ne dezvăluie, ca unul de-al nostru, frământările ce-l macină și aspirațiile spre care ne îndreaptă de-a valma. Dimpotrivă, ne-a tratat cu un dispreț revoltător, de parcă ne făcea un favor că ne este conducător. Pas cu pas, ne-a împins pe buza prăpastiei, secretizându-și cheltuielile de huzur și chiulind de la treburile statului, dar umflându-se în penele de fazan ori de câte ori primea o șapcă de duzină de la căpeteniile mondiale. Un analfabet funcțional, incapabil să priceapă noua ordine mondială din perspectiva norodului pe care se jurase că-l va sluji cu devotament și demnitate. Un ctitor zelos al scutlâcului impus de americani, contrar intereselor valahe, și un promotor fervent al vasalității necondiționate față de Uniunea Europeană. Un executant decerebrat și sinistru al ordinelor transmise de oriunde, convins că exercițiul acesta de umilință îi va fi recompensat cu un post călduț pe te miri unde. Un Oblomov nesimțitor la durerile și nădejdile propriului său popor, silit să-și caute niscaiva firimituri de rost prin străinătatea cea haină. Un cameleon dezgustător, în stare să le strige pesediștilor „Ciuma Roșie” și „penalii”, iar mai apoi să-i reevalueze în mod straniu și să-i salte la rangul de parteneri loiali. Un bișnițar de cartier, dedat unor afaceri cu imobile și bănuit de o negustorie defel legală cu Forumul german. Bașca de relații strânse cu Securitatea de odinioară, detaliu dezvăluit de unguri. Un laș care a refuzat să-și părăsească postul încărcat de privilegii nevisate vreodată, prin compromiterea inadmisibilă a Curții Constituționale, altminteri o instituție indispensabilă supravegherii legii. Și iarăși laș, deoarece a demisionat de frica demiterii prin referendum, deznodământ ce l-ar fi deposedat de avantajele postprezidențiale, deloc de lepădat!
Ei bine, un astfel de ins ne-a samavolnicit destinul individual și colectiv vreme de zece ani, dezbinându-ne și alungându-ne pâlpâirile de speranțe în viitorul imediat. Mandatele sale sunt o paranteză și atât în istoria recentă a românilor, un interval pe care ni-l dorim uitat cât mai repede cu putință. Numai că ne va urmări de-acum încolo rânjetul arogant, prevestitor de rele și ghinioane. „Dumnezeu să binecuvânteze România!”, și-a încheiat rolul nepotrivit impostorul, deși nu văd cum ne-ar ajuta El să „putem crește peste ce suntem”[2]... Apoi, „Dumnezeu nu silește pe om, îl lasă să aleagă”[3], iar noi am ales prost și cu Traian Băsescu, și cu Klaus Werner Iohannis... Oare ce urmează? Sau, mai precis, cine urmează?
Pe de altă parte, în toată harababura creată, mă îngrijorează de-adevăratelea discreditarea în ochii cetățeanului de la Gurile Dunării a Președinției. Inevitabilă și evidentă, întrucât ultimii doi deținători ai înaltei dregătorii au măscărit-o și înjosit-o ireversibil. De aceea, e nevoie de un „cap al națiunii” care s-o reabiliteze orișicât și să-l convingă pe plătitorul de taxe și impozite că este reprezentat oriunde și oricând de o personalitate hărăzită să impună respect și ascultare. Uitându-mă în jur, nu zăresc un astfel de tip providențial și mă tem să nu ne pomenim cu alt figurant. (Brusc, îmi vine în minte imaginea Nicușorului Dan, piei, drace!) Să fim cumva blestemați să-i regretăm pe alde Băsescu și Iohannis? Pușchea pe limbă!
*
În noianul de critici mai mult sau mai puțin vehemente, și un gând de mulțumire venit din partea jurnalistei britanice Alison Mutler, fosta mea clientă, acuzată de calomnie în urmă cu vreo două decenii. Într-o postare pe universul.net, ziarista menționează, între altele, că „este o zi tristă pentru România, țară membră NATO și UE, aflată într-un moment complicat și imprevizibil. Numeroșii dușmani ai domnului Iohannis nu au prea multe de sărbătorit. Este o victorie goală. Oricum, ar fi plecat în câteva luni, conform Constituției, care spune că președintele rămâne în funcție până la depunerea jurământului de către succesorul său; și, oricum, înlocuitorul său temporar, Ilie Bolojan, face parte din aceeași formațiune politică liberală pro-europeană, doar că nu are experiența și puterea președintelui în funcție. Este o demisie absurdă, impusă de partidele naționaliste românești și de așa-numiții reformiști, care controlează acum o treime din Parlament și par a fi hotărâți să destabilizeze lucrurile. Este un sacrificiu pe care domnul Iohannis, un om onorabil și precaut, a ales să-l facă. Să presupunem că ar fi fost destituit de Parlament – atunci am fi avut un referendum pe tema destituirii sale. În același timp, am fi avut campania electorală pentru prezidențiale. O Românie febrilă, cuprinsă de turbulențe politice și prostii care nu le-ar fi servit decât dușmanilor României, precum Rusia.(...)
România a fost norocoasă să îl aibă președinte pe Klaus Iohannis, în ultimii 10 ani. El a păstrat țara pe drumul său vestic, a îndreptat-o spre democrație, a respectat funcția de președinte și a păstrat același grup de consilieri loiali.(…)
Domnul Iohannis i-a ghidat pe români prin pandemie și invazia Rusiei din Ucraina, de la granița României, două dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat țara după căderea comunismului,în 1989. Cu toate acestea, niciun președinte nu a fost atât de criticat și denigrat pentru relativ puțin – cum ar fi lungimea rochiilor soției sale sau pentru că și-a trântit haina de capota mașinii oficiale, iritat de erorile de protocol. Și niciun președinte nu s-a folosit atât de puțin de puterile sale, informale sau oficiale, pentru a răspunde criticilor. În România, este mai curajos să îl lauzi pe Klaus Iohannis decât să îl critici.(…)
În schimb, în afara țării Iohannis s-a bucurat de o reputație astrală. Pentru Bruxelles și Washington, era singurul președinte din Europa de Est care își menținea țara pe curs occidental, în timp ce toate celelalte țări din regiune se confruntau cu mari provocări.
A existat un moment de «deviație» în 2024, atunci când și-a anunțat candidatura la funcția de secretar general al NATO, dar nu au existat prejudicii reale, în afară poate de o stânjeneală personală. Președintele ar fi putut comunica mai bine.
De altfel, în ceea ce privește comunicarea, a fost singurul politician de rang înalt din ultimii 35 de ani care, la încheierea mandatului, și-a cerut public scuze pentru neajunsurile sale, deși unii au tratat cu un rânjet și pentru asta.
Poate că timpul le va oferi românilor o perspectivă. Îmi amintesc ura și veninul direcționate către Traian Băsescu, președinte între 2004-2014, mare parte dintre acestea fiind destul de disproporționate. Îi aud acum pe unii dintre foștii săi critici spunând că a fost probabil cel mai bun președinte post-comunist pe care l-a avut România.
Suspectez că același lucru se va întâmpla și cu domnul Iohannis. A menținut țara pe un drum stabil și românii s-au bucurat de libertate și prosperitate în mandatele unui lider fără cult al personalității.
Nu se știe niciodată; s-ar putea ca acum românii să aleagă un președinte care va scoate România din familia națiunilor occidentale, va restrânge libertățile personale, va lua măsuri ce vor reduce avuția personală a fiecăruia și va crea cel mai mare cult al personalității de la Nicolae Ceaușescu încoace.
Mulțumim, domnule președinte! Mă tem că mulți vor regreta epoca dumneavoastră”.
Ptiu, drace, cum de n-am observat vreme de zece ani că am avut în fruntea țării o personalitate astrală? Și ce norocoși am fost cu toții astfel! Ce nerecunoscători mai suntem... Dar o să-l regretăm îndestul, ca și pe providențialul Traian Băsescu! Așa ne trebuie, neam de denigratori și nemulțumiți ! Să te crucești, nu altceva, citind asemenea elogii deșănțate, ăsta da cult al personalității ! Culmea, venit nu de la lingăii neaoși, ci de la cei crescuți pe Tamisa! Mda, nici Anglia nu mai e cea de odinioară... Gata, mă opresc, mă podidesc lacrimile de atâta tristețe în ziua aceasta de doliu național, 12 februarie 2025!
Din bătătura dâmbovițeană, Cătălin Predoiu, ins care s-a născut ministru pe viață, își tămâie și el idolul: „De 10 ani, România s-a bucurat de stabilitate politică și economică. Asta a adus și pace, și liniște, și prosperitate. În perioada următoare, trebuie să ne orientăm pe aceste obiective, România să rămână ancorată în arhitecturile politico-instituționale internaționale care i-au garantat și pacea, și securitatea, și liniștea, și prosperitatea”.
Care liniște, care prosperitate, bibicule? Ochelarii de cal se poartă dintotdeauna în politică, însă n-aș fi bănuit în veci că, prin lentilele lor, mediocritatea se transformă în excelență...
