”Îmi place nu doar să fiu iubit, ci să mi se spună că sunt iubit. Lumea tăcerii este destul de mare dincolo de mormânt”, a spus George Eliot. Da, tuturor ne place să fim iubiți și să ni se spună ”te iubesc”, dar nu toți spunem ”te iubesc”, chiar dacă simțim iubirea. Vorbim aici despre capacitatea omului de a se exprima emoțional, de a-și exprima sentimentul iubirii în mod deschis, atunci când îl simte. De unde vine, oare, dorința noastră de a ”ni se spune” că suntem iubiți? De ce avem o asemenea nevoie, de vreme ce adesea cealaltă persoană, cea care ne iubește, ne arată iubire, se poartă cu iubire, ne este alături când avem nevoie de ea, ne sprijină și ne înțelege? De ce avem sentimentul că ne lipsește iubirea atunci când ea nu este mărturisită sau că iubirea nu-i întreagă în afara mărturisirii? De ce nu-i suficient să fim iubiți, ci să ni se și spună că suntem iubiți?
Nesiguranța cu privire la iubire este o problemă universală, o problemă interioară a tuturor ființelor. Se spune că femeile sunt cele care au mai mare nevoie să audă cuvinte de dragoste, cum există și legenda că femeile vorbesc mai mult și își mărturisesc mai ușor sentimentele în relațiile lor de dragoste. Bărbaților li s-a atribuit tăcerea și/sau vorbirea puțină, punându-se acest aspect legat de exprimarea emoțională pe seama unor diferențe psihologice, energetice și biologice, care le-ar imprima tendința de a vorbi mai puțin și a-și exprima sentimentele cu mai mare dificultate.
Tăcerea bărbaților este emblematică, așa cum emblematică este tendința femeilor de a vorbi mult. Regula general acceptată în privința iubirii este aceea că femeile așteaptă să li se spună ”te iubesc”, că femeile sunt flămânde să audă mărturisirea iubirii, pe când bărbații sunt aceia care consideră că dovezile de iubire sunt mai importante decât vorbele. Dilema se învârte în jurul celor care cred una sau alta dintre variante și o exprimă în interiorul relațiilor de iubire. Aș înclina să cred că cele două variante nu sunt altceva decât un întreg, așa cum subliniază și George Eliot.
Toate ființele au nevoie deopotrivă să fie iubite (așteaptă dovezi de iubire) și să li se spună ”te iubesc”, deși legenda vorbăriei și a tăcerii, țesută în jurul energiilor masculine și feminine, are adepții ei și continuă să afecteze bărbații și femeile în viețile lor personale și în relațiile de dragoste. În realitate, bărbații și femeile sunt oglinzi unii pentru alții, mai ales în dragoste. Dragostea însăși ne aduce împreună cu celălalt pentru a ne vedea pe noi înșine, ca într-o oglindă. Ceea ce vedem în celălalt nu este un chip fizic, ci acel chip non fizic, chipul lăuntric, de care suntem conștienți parțial.
Multe dintre trăsăturile noastre interioare sunt reprimate, negate, ascunse, întrucât nu ne plac și din pricina aceasta ele rămân inconștiente. Noi le vedem apoi mai mari, mai întunecate, mai grave și mai tulburătoare la..cel iubit. Ceea ce ne irită mai mult la celălalt, la iubitul sau la iubita noastră, nu e altceva decât ceea ce nu vedem că facem și noi.
Cu alte cuvinte, femeile nu văd că ele nu-și exprimă iubirea, că n-o mărturisesc întotdeauna, iar bărbații nu văd că ei n-o dovedesc întotdeauna.
Lumea a încurajat ”jocul dragostei” mai mult decît dragostea însăși și, în acest straniu joc, oamenii au pierdut esența: sinceritatea și capacitatea de a-și exprima sentimentele. Sentimentele pot fi exprimate prin mărturisirea lor atunci când le simțim, dar și prin comportament, prin dovezi de iubire, prin fapte care sugerează prezența iubirii. Cred că diferențele dintre bărbați și femei sunt mai degrabă create prin convingeri și credințe decât prin mecanisme înnăscute care-i diferențiază în manifestări și-n trăiri. În realitate, bărbații adoră declarațiile de iubire atunci când vin de la persoana pe care ei o iubesc și invers.
Când apare o deficiență de manifestare a iubirii, fie prin dovezi de iubire, fie prin mărturisirea ei, trebuie căutat un aspect reprimat, negat, întunecat, pe care cei doi iubiți trebuie să-l corecteze împreună, dar fiecare să se aplece asupra lui însuși. În umbra nemulțumirii legate de iubire, fie în forma ”nu sunt iubit”, fie în aceea ”nu-mi spui te iubesc” se pot ascunde traume nevindecate cu privire la iubire, majoritatea cu rădăcini în copilărie. Nu intru acum în detalii, dar măsura esențială pe care ar fi bine să o ia fiecare ar fi aceea de a-și intensifica propria capacitate de a iubi și a-și exprima dragostea deschis în relația cu partenerul, deopotrivă mărturisind iubirea atunci când ea apare în trăire, precum și dovedind-o prin fapte.
Nesiguranța, frustrarea, sentimentul de a nu fi iubit, gelozia, furia, resentimentele, suspiciunea continuă atâta vreme cât fiecare așteaptă ca celălalt să acopere golurile din propriul suflet. Iubirea este energie, este energia vieții, care ne umple atunci când o mărturisim deschis și o manifestăm în relația cu cel iubit, cu lumea, în general. Bărbații și femeile au învățat că nu trebuie să spună prea des ”te iubesc”, că iubirea trebuie manifestată într-un fel sau în altul, dar acest ”trebuie” poate fi sursa reprimării iubirii și a incapacității de a o exprima atunci când o simțim.
Mulți simt ”te iubesc”, dar nu spun cu voce tare: ei cred că partenerul ar trebui să înțeleagă asta sau să simtă. Frustrându-se inconștient de energia care s-a exprimat în interior pentru a fi exprimată și-n exterior, ei își autosabotează însăși bucuria de a simți deplin iubirea, această prezență misterioasă, care devine puternică și o resimțim ca bucurie de a trăi atunci când o împărtășim cu altul și o revărsăm asupra lui. Sentimentul că nu suntem iubiți pare a avea rădăcini în incapacitatea noastră de a exprima iubirea și atunci ar fi necesar, nu să așteptăm mai intens iubirea celuilalt, nu să-i cerem să-și exprime mai mult iubirea, ci să o exprimăm chiar noi, și este cazul s-o facem în clipa în care avem frustrări și tensiuni, nesiguranță și dubii legate de iubirea celuilalt! Vom fi singuri că suntem iubiți și vom simți bucuria iubirii, care se va întoarce în oglindă către noi de la celălalt, atunci când vom arăta că iubim și vom spune ”te iubesc” de câte ori simțim aceasta.... Se va întoarce la noi ceea ce dăruim, nu-i așa?
