Plictisiți că liberienii erau independenți și pașnici, americanii au expediat peste Ocean 500 de băștinași, aleși pe sprânceană. Acolo, i-au instruit militaro-ideologic și i-au trimis acasă înarmați cu pușcoace sofisticate. Și cu misiunea de a veghea la liniștea publică a unei țări cu numai 3.000.000 de locuitori, înființată în 1847 de Administrația de la Washington ca zonă de plasare a sclavilor americo-africani eliberați. Recruții s-au scindat în vreo cinci grupuri și așa a început războiul civil din Liberia (Țara celor liberi, al cărei drapel aduce izbitor cu steagul patriei mamă), măcelul fratricid. În numele democrației s-au înfăptuit mereu orori de neimaginat. *
Tot în Africa, dar în Angola, în urmă cu câteva decenii, șeful statului era pe punctul de a-și pierde autoritatea și scaunul. Câteva triburi, stârnite de sovietici, s-au răsculat și mișcarea de protest amenința să răstoarne ordinea de drept. Președintele a dat fuga la ambasada SUA și a cerut ajutor. I s-au pus condiții nu ușoare, însă omul a acceptat. După o zi sau două, liderul revoltei a fost împușcat de aghiotantul său și răzmerița s-a potolit brusc, nu și conflictul dintre invadatorii sosiți din Est și Vest.
Și cum să ne mai mire că yankeii controlează discreționar Continentul Negru, chiar dacă la mijloc sunt banii chinezilor ?
David Luna este director în Departamentul American de Stat. De la înălțimea funcției sale ne avertizează că „Legile Big Brother sunt vitale pentru siguranța națională a României”. Lunatic tipul, noi nu mai avem cam de multișor siguranță națională, ne-am descotorosit de ea ca de blenoragie. Probabil că legile alea le-or folosi la ceva lor, cotropitorilor, că nouă nici pomeneală. Siguranța națională a cobailor, haida-de, mă pufnește râsul !
Pretextul promulgării urgente a acestor legi e lupta împotriva terorismului. Justificarea mă sperie, căci și în decembrie 1989 revoluționarii au fost asmuțiți tot contra unor teroriști, pe care nimeni nu i-a văzut vreodată. Diversiunea se vrea repetată, iar mamelucii de pe Dâmbovița o vor înghiți iarăși, n-am îndoieli.
„Încep să-l regret pe Traian Băsescu, mi se mărturisește un ștăbuleț de la centru. Tată, ăla avea sânge în instalație, te duceai la el, punea mâna pe telefon și-ți rezolva din două înjurături problema. Nu stătea la discuții cu nimeni, pe când acum, fiecare face ce-l taie capu´ , toți se cred jupâni, nu mai știm de cine să ascultăm. Haos, nenică !”
Ca el, interlocutorul meu întâmplător, sunt destui în România. Românii, în partea lor majoritară, doresc un tătuc care să-i strunească din vârful biciului, un președinte cu apucături satrapice. De aceea, în curând, nefirescul Klaus Iohannis își va risipi zestrea de simpatie, iar poporul lui se va îngrămădi sub bocancul primului mitocan.
Brava noastră justiție a ajuns „măciuca în gură” dată celor care nu-i cad la picioare. O „mare de corupție”, a caracterizat-o, cu același aplomb metaforic, marinarul Traian Băsescu. Adineauri, când el mânuia „măciuca”, totul i e părea mirific, iar el se închipuia șeful unui stat de drept. Deodată, sistemul clădit cu atâta migală și perfidie, s-a transformat brusc într-o monstruozitate înspăimântătoare. Ca și copiii săi de suflet, trei la număr, deveniți, chipurile, iude cinice și fără scrupule.
Insul acesta a birjărit România un deceniu întreg de turpitudine. Adulat și votat masiv de turma concetățenilor mei turmentați, nu oricum...
Un client ar scrie parcă o delațiune, ca să-și îndulcească soarta de pușcăriabil. Șade în cumpănă, nu e hotărât, are încă remușcări. Îl sfătuiesc să chibzuiască bine și să nu uite că nu-i lucru simplu să dormi de-aici înainte cu un cadavru în pat. Îi dau exemple de indivizi care au suportat cu demnitate vicisitudinile istorice și nu și-au trădat prietenii și camarazii. Celălalt avocat îl îmboldește să ticluiască un denunț, să-și păstreze astfel libertatea prin încătușarea altora, în definitiv, scopul scuză mijloacele. Consultați-vă propria conștiință, acolo se află răspunsul în clipa aceasta de răspântie, îl sfătuiesc la final.
Detest să fiu părtaș la pârele semenilor alunecați în păcatul penal. Și știți de ce ? Simplu, ca procuror, am arestat și trimis în penitenciar o sumedenie de „leproși”, fiindcă așa îmi cerea „fișa postului”. Rostul avocatului este altul însă, nu mi-am propus să devin un auxiliar al acuzatorilor publici. În consecință, refuz să-mi încarc sufletul cu povara delațiunilor. M-ar zdrobi pe dinlăntru și cum să trăiești surpat ?
