Gondolier de Bucureşti

Pe zi ce trece intră-n amintire „Micul Paris”, denumire folosită pentru Bucureşti, ori de câte ori dorim să ne umflăm pipota, că-n rest nici o asemănare… Dumnezeu a stat, s-a gândit şi a crezut de cuviinţă că cel mai bine ar fi ca Bucureştiul să devină „Mica Veneţie”, mai ales  că avem sânge latin, sânge de gondolier. Plouă în draci, plouă cu bolboroci, şi nu „plouă într-un han departe”, ci aci în Bucureşti, aflându-ne în cea mai ploioasă lună iunie din 1982 încoace. Sigur, nimeni nu dă, chiar pe vremurile astea, un regat pentru o barcă, pentru o plută, dar un „Oltcit” pentru o gondolă tot dă. Fabrica de Gondole nu mai face faţă comenzilor care cresc o dată cu cantitatea de precipitaţii, căzută pe m2. Se fac fel şi fel de comenzi, de la gondole cu baldachin şi loc special petnru body-guarzi până la gondole simple gen taxi, de la gondole cu girofar având vâslă pe partea dreaptă, până la gondole pentru romantici dotate cu felinar. De asemenea, şcoala de gondolieri nu mai pridideşte cu predarea cursurilor. Ies de aici, ca pe bandă rulantă, gondolieri de toate felurile, de la gondolierul de Magheru, gondolier cu maniere alese, îmbrăcat în frac, până la gondolierul de Ferentari, îmbrăcat în tricou de marinar dotat cu cântece de gură. „Plouă, plouă, plouă”, Bucureştiul plin de gondole pline de oameni plini de romantism a devenit „Mica Veneţie”. Şi eu, la rândul meu, caut un post de gondolier-şef pe străzi ca Popa Nan, Cazavillan, străzi pline de poezie… Bună dimienaţa!

MARIUS TUCĂ