Când GAZETARIA te ia de mână şi te duce în faţa "calendarului stării civile”, nu-ţi rămâne decât să spui "da”-ul de rigoare, după care te trezeşti cu o maşină de scris în mâini. O iei, o aşezi pe genunchi, îi mângâi literele şi le înşeli să se imprime pe inima unei coli albe lăsând cuvintele să ajungă la Măria Sa Cititorul. Gazetăria, fata asta frumoasă te scoate la braţ în faţa întregii lumi şi tu trebuie să ai mereu articolele bine îngrijite, editorialul pus la patru ace, Jurnalul zilei spilcuit, titlurile vii şi aprinse, Jurnalul de la miezul nopţii proaspăt şi trecut prin iasomie. Gazetăria te posedă până la ultima literă, lăsându-te fără a şi fără z, lăsându-te doar cu apusurile primei ediţii. Şi cred că toate astea se întâmplă pentru că nişte oameni, cei mai mulţi dintre ei nu te-au văzut şi nu te-au auzit niciodată, cumpără dimineaţa ziarul şi citesc cuvintele pe care tu le-ai adunat într-o ştire, într-o anchetă, într-un editorial, apoi îi simţi pe toţi aceşti oameni, îi ai –nevăzuţi - în faţa ta şi poate ţi-e ruşine de ei că n-ai scris aşa sau aşa, dar bucuria că un om "te citeşte”, un singur om, trebuie să te cuprindă întotdeauna. N-am făcut în această noapte altceva decât să-mi explic de ce am luat premiul "Pamfil Şeicaru”, acordat de Societatea Ziaritşilor din România. De fapt, în fiecare noapte mă sfâşie nişte cuvinte, aruncându-mi literele pe răni, şi aşa dumneavoastră, cei mai buni cititori, în fiecare dimineaţă citiţi ţipătul meu. Bună dimineaţa!
