Dragii mei plasatori de bombe

Ne-am pierdut de tot orizontul. De acolo de unde veneau păsările călătoare, nu mai vine nimic, de acolo de unde trebuiau să vină nişte vieţi trăite pe jumătate  nu mai vine nimic, de acolo de unde trebuia să vină primăvara vine din când în când o amintire de iarnă.  Busola noastră indică orice, numai răsăritul nu, nordul nu-l mai găseşti cu ajutorul muşchilor de pe copaci, vestul a dispărut ca punct cardinal, nouă nu ne rămâne decât apusul. Dar lăsaţi-ne să apunem, daţi-ne voie plasatori dragi şi scumpi de bombe să apunem întregi, lipiţi cu trupul de pământ, nu ne mai aruncaţi în aer! Rogu-vă, nu ne aruncaţi în cer, căci noi vrem să ajungem tot pe pământ, lăsaţi-ne răgaz să-l mai sărutăm o dată, măcar o singură dată, pentru a simţi moartea într-un fir de iarbă. Nu ne mai aruncaţi în aer, mai lăsaţi-ne măcar o secundă să punem urechea şi să ascultăm pământul, să vedem dacă înăuntru e tot la fel de cuminte, tot la fel de rotund. Nu, nu ne aruncaţi în aer, dargi palsatori de bombe,  lăsaţi-ne să mai iubim o pasăre, numai de pradă să fie, să vedem care mai e treaba cu zborul. Nu ne mai explodaţi, drăgălaşi plasatori de mine, lăsaţi-ne să ne mai întâlnim cu un iubit, cu o iubită, daţi-ne voie măcar la o despărţire fără deflagraţie.  Fără fitile vă rog dragi plasatori de bombe, nu am răbdarea să ard mocnit, vreau să explodez dintr-o dată. Nu-mi puneţi bomba sub călcâie, după ureche, sau în buzunare! Amplasaţi-mi-o chiar în inimă, măcar să ştiu de ce mor; nu vreau să mor pe jumătate, nu-mi plac jumătăţile de măsură, de bombă, de viaţă. Aşadar, dragii mei plasatori de bombe, dragii mei neexplodaţi, nearuncaţi în aer, puneţi-mi în inimă o bombă cu mult, foarte mult expozibil, astfel încât să-mi fie pulverizată şi utlima ei bătaie. Apoi, vom mai vedea! Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ