Destinul și căile nebănuite ale Domnului

Citesc cu neînfrânată încântare dialogul Despre destin[1] și dau peste un fragment din a patra epistolă a lui Andrei Pleșu care mă pune pe gânduri: „(...) destinul e  o combinaţie complicată a celor două: lot pre-stabilit plus set de hotărâri libere ale fiecărui ins, înăuntrul a ceea ce îi este «dat». Pe scurt, am putea apela la o metaforă de bucătărie: avem cu toţii pe tocător un set de ingrediente pe care nu le-am ales. Dar ce facem cu ele, ce reţetă existenţială putem  produce prin prelucrarea lor e treaba noastră. Aceeaşi «tarabă» poate deveni materia primă a unei infinite diversităţi. Păi, nu e rău. Îmi amintesc de un pasaj foarte «realist» din fermecătorul Chesterton: dacă am putea face tot ce vrem, tot ce ne trece prin cap, libertatea noastră ar fi la fel de plicticoasă pe cât de plicticoasă ar fi obligaţia de a face numai ceea ce ni se impune. Dacă viaţa are haz, este pentru că, în țesătura ei, necesitatea inconturnabilă şi hotărârile private se întrepătrund aventuros...”[2] Ptiu, drace, tare complicate devin lucrurile când le privim filosoficește, când ne străduim să le despuiem de veștmintele cele de toate zilele... Chiar, mă uit cu oareșce îngrijorare pe tocătorul din fața mea, nu de alta, dar ingredientele sunt pe sfârșite și nu prea mai am rețete care să-mi stârnească  mugurii gustativi... Orice amestec aș încerca, produsul finit n-ar fi decât o încropeală în stare să-mi potolească pofta pe moment, nicidecum pe intervale lungi, ca în tinerețe.... Așa că mă las păgubaș, să stea în bucătărie cine are chef, eu pot să trăiesc și din  niscaiva firimituri. E vremea în care vorbele miezoase ale mereu eternului  Confucius sună altcumva: „La 15 ani, viaţa mea era concentrată  pe învăţat. La 30, aveam deja un caracter format. La 40, nu mai aveam nicio perplexitate. La 50, ştiam deja care e Mandatul Cerului. La 60, mă împăcam bine cu indiferent ce auzeam.  La 70, îmi puteam urma dorinţa inimii, fără să încalc niciun principiu moral.” La naiba, însă, deși am sărit  pragul penultim de vârstă, nu mă împac  neam cu veștile ce ajung la mine, încă mă înduioșez ori mă revolt, nu sunt într-atât de înțelept să le întorc spatele și să rămân în turnul meu de fildeș. De aceea aștept cu nerăbdare pasul ultim,  al candidei și benignei nerușinări septuagenare, numai de m-ar ține inima, că dacă se va transforma în cord, adio  dorințe... Cum să mă împac cu mine însumi, de vreme ce nu sunt nici surd, nici mut?  mă tângui în van. Alexandru Dragomir îmi întinde o mână de ajutor. Cică „trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: «Eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune». Al doilea spune: «Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam». Al treilea spune: «Eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam». Dumnezeu îi aude şi le spune: «Ce căutaţi voi aici? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine nici prin fapte bune, nici prin făptuiri».”[3] Ah, și cât am nădăjduit cândva să o dreg, să îi desenez un alt fel de contur... M-am vindecat de trufie în clipa în care am conștientizat  că mă zbat inutil în asaltul pornit cu arme inadecvate împotriva  unei lumi ce se încăpățânează să nu se schimbe. Mi-am amintit atunci că Platon ne-a povățuit  demult, în  mitul lui Er, că „virtutea este fără stăpân. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puţin, dacă o va cinsti ori nu. Vina e a celui care alege, zeul este nevinovat.” Onorată  instanță zeiască, mă declar pe veci vinovat, recunosc și regret, n-am știut că „gândirea e trudnică. Ea merge cu pas căznit, nu zboară.”[4] Mă numesc Zădărnicie Trudă, mărturiseam cu deplină maturitate în Jurnalul banalității și de aici avatarurile propriei opțiuni... La finalul sisificei încercări, nu te mai consolează mândria de a fi cucerit noi și noi teritorii prin încordarea minții... Te cuprinde o oboseală, o moleșeală, ca după căutări  pe poteci întortocheate și lipsite de finalitate, de lămurire absolută. Încolțit de daimonul revoltei, te  trezești urlând cu clocotitoare mânie: „M-am săturat de poezia asta cu căile domnului nebănuite, răspunse cain, domnul ar trebui să fie transparent și limpede precum cristalul, în loc de negura asta necontenită, de frica asta constantă, în sfârșit, dumnezeu nu ne iubește. El e cel ce ți-a dat viață. Viața mi-au dat tatăl și mama mea, au pus carne lângă  carne și așa m-am născut, nu știu să fi fost dumnezeu cu ei pe acolo, Dumnezeu e peste tot. Mai ales atunci când poruncește omoruri, un singur  copil din cei care au murit făcuți scrum în sodoma ar fi de ajuns să-l   condamne fără drept de apel, dar dreptatea,  pentru dumnezeu, e un cuvânt fără rost, acum îl va face pe iov să sufere din cauza  unui  pariu și nimeni nu-i va cere socoteală.  Ai grijă  cain, vorbești prea mult, domnul te aude  și mai devreme sau mai târziu te va pedepsi. Domnul nu aude, domnul e surd, peste tot i se ridică rugăciuni stăruitoare, sunt săraci, nefericiți, nenorociți, toți implorând îndreptarea pe care lumea le-a negat-o, iar domnul  le întoarce spatele, a început cu un legământ cu evreii și acum a ajuns la un pact cu diavolul, pentru asta n-ar merita să mai existe dumnezeu.”[5]

          Speriat de gândul blasfemator, mă opresc și, instinctiv, deschid cartea cărților, pildele ei trebuie să-mi stingă furia. În definitiv, „Biblia nu e un manual pe care îl consulți când vrei răspunsuri, ci un partener care te învață să pui întrebările în chip potrivit...”[6] Apropo, ce o fi, totuși, destinul?