Pe un pat al suferinței, multpreahulitul Adrian Păunescu scria niște versuri cutremurătoare, un fel de testament, ai cărui legatari ar trebui să fim cu toții. Le caut prin arhiva personală cu hârtii de prisos și le găsesc. De la un cardiac, cordial...
„De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.”
Recitesc a nu știu câta oară poezia de pe urmă a bardului și pentru întâia oară am senzația sufocantă că am devenit toți pacienții unui spital planetar, unde ne tratăm de fricile induse programatic... Cât despre țară, sărmana, ea agonizează de ți se rupe inima și nimeni nu a găsit leacul contra virusului Iohannis... Așa că mă pomenesc strigând cu vorbele lui Andrei Păunescu în pustiul globalizat și simt cum mă răcoresc nițeluș...
„Du-te, neamţule, urgent, afară
Că eşti fals şi gura ţi-e amară
Rânjetele-ţi sunt tot mai scârboase
Du-te, că ai, totuşi, şase case!
Du-te, arogantule, acasă
Și în pace țara mea o lasă,
Că atâta ură ai în dinți,
Fără să clipești, provoci și minți.”[1]
[1] Andrei Păunescu, Du-te, neamțule !
