După 31 de ani, a murit, în sfîrşit, un toreador. S-a întîmplat sîmbătă la o coridă din Spania. Matadorul se numea Victor şi avea 29 de ani.
Dumnezeu să-l pieptene!
Acum 31 de ani, tot într-o sîmbătă, la o coridă dintr-un sat de lîngă Valencia, murise şi Pedro, 28 de ani.
Sfinţii să-l coafeze!
“M-am întors la hotel şi Maera era pe balcon, aşteptînd să vadă dacă-l aduc înapoi. Cînd m-a văzut, a intrat înăuntru şi apoi a coborît cu o mină scîrbită.
-Ei, i-am zis, pînă la urmă nu-i decît un mexican sălbatic şi ignorant.
-Da, spuse Maera, dar cine o să se ocupe de taurii lui după ce primeşte o cogida (împunsătură, n. red.)
-Păi, cred că noi.
-Da, noi, spuse Maera. Noi ucide taurii la sălbatic, noi ucide taurii la beţiv şi taurii la dansatori de riau-riau. Da. Noi ucide. Chiar că noi. Da. Da. Da.” (E. Hemingway, “Pe chei, la Smirna”)
Există un curent puternic anti-coridă, susţinut de iubitorii de animale, şi există un curent puternic pro-coridă, susţinut de apărătorii culturii hispanice, care argumentează că asta e o formă de artă şi o expresie culturală.
Nu pot să mă bucur de moartea unui om, dar pot să mă bucur că, într-un fel unic şi primordial, natura îşi face dreptate.
Ca om, rege şi stăpîn peste toată Creaţia, nu ai dreptul să te joci cu viaţa unui animal sau să-ţi baţi joc de el.
Corida, circul, delfinariile, scoaterea unui animal din mediul lui natural şi aducerea lui într-un mediu care reproduce normalul e o sălbăticie fără margini şi nu o expresie culturală, ci o expresie a lăcomiei.
Scrisesem acum cîteva luni despre un circ ambulant care-şi ţine elefantul închis într-un grajd în care nu se poate măcar întoarce.
Nu există nici o acţiune pe care s-o facem în lumea asta şi să nu rămînă fără răspuns.
E clar că, într-un fel sau altul, cei care au chinuit animale la viaţa lor or să şi-o ia.
Victor al nostru şi-a luat-o original şi ireversibil sîmbătă.
Bănuiesc că pe taur l-au executat, nu ştiu care e cultura lor în materie de.
“Primul matador a fost împuns în mîna cu care ţinea sabia şi mulţimea l-a huiduit. Al doilea a alunecat şi taurul l-a împuns în burtă, iar el s-a agăţat cu o mînă de corn, pe cealaltă ţinînd-o apăsată pe rană şi atujnci taurul l-a împins în parapet şi apoi şi-a scos cornul” (E. Hemingway, “Pe chei la Smirna”)
Oricum, confruntarea dintre un taur şi un om e de la început inegală.
Taurul intră în arenă deja rănit, ca să, spun apărătorii coridelor, “egalizeze” şansele care sînt clar în favoarea taurului.
Aşa spun ei. Ȋn realitate, cum să crezi că un animal, fie el de o juma de tonă, e mai puternic decît un om, care are o inteligenţă superioară?
Doar şi asta şi n-ai cum să consideri că taurul e mai puternic decît tine, decît dacă eşti ultratîmpit.
Şi se pare că eşti!
Acum o săptămînă făcuse înconjurul internetului imagini cu nişte ultrasălbatici care au ucis (scuze, au măcelărit cu sălbăticie!) o capră neagră.
Ce-o fi atît de sportiv în asta?
Apărătorii vînătorilor spun că vînătoarea e un sport. Pe bune? Atunci de ce nu le dai şi animalelor arme şi gloanţe?
Un sport presupune şanse egale între două echipe sau doi uatevăr.
De cînd e vînătoarea un sport? Cam tot de cînd e corida un act de cultură.
