Motto: “Ai terminat? Dacă ai terminat, poţi să bei un pahar cu apă. Este apă fiartă la frigider” (Matei Vişniec, “Caii la fereastră”)
Ȋl iubesc pe Matei Vişniec. Ȋl iubesc de cînd sînteam io mică şi mă duceam la teatru de patru ori pe săptămînă.
Cînd auzeam că s-a pus în scenă o piesă de-a lui Matei Vişniec, săream nevrotic: “Matei Vişniec? Hai, care vii? Dacă nu vine nimeni cu mine mă duc singură, să ştiţi”.
Am văzut <Caii la fereastră> de şase ori, că n-am înţeles-o din prima şi-a trebuit să mă mai duc.
Mîncam Matei Vişniec pe pîine. Ȋl iubesc pentru tonul relaxat cu care scrie şi pentru faptul că nu e pretenţios.
Are un simţ ironic subtil, e amuzant într-un stil bizar, de fapt, e ciudat rău.
E postmodernistul prin excelenţă.
Ȋntr-o vreme, ascultam şi RFI numai ca să-i aud vocea. Acum, recunosc, i-am pierdut-o din memorie.
Am, carevasăzică, o relaţie de lungă durată cu Matei Vişniec, care habar n-are că exist.
Acum cîteva zile, linked-in mi-l sugerează ca prieten. Gizăs!
Am trăit s-o văd şi p-asta! Ezit mult pînă să-i trimit cererea de prietenie. Să-i trimit? Să nu-i trimit?
La urma urmei, în afara unei politicoase admiraţii, ce altceva m-ar putea lega de Matei Vişniec?
Dar, cum anonimatul tastaturii ne face pe toţi mai curajoşi şi mai inconştienţi, deodată mă pomenesc c-apăs pe butonul de “trimite”.
Acuma ce-a fost mai greu a trecut. Mă gîndeam: “ce poate să-mi facă? Să mă dea afară de pe planetă?”
“Sigur o să-mi dea <ignore>”. N-are cum. Matei Vişniec? Hai să fim serioşi!
Peste puţină vreme, mă pomenesc că linked-in mă anunţă că Matei Vişniec mi-a acceptat cererea de prietenie. Nu pot să vă spun ce am simţit atunci.
Şoc, bucurie, admiraţie (omul se cobora pînă la pleavă, îi dădea <accept> plevei, vă daţi seama!, cum să nu admir un om care se coboară pînă la mine?), recunoştinţă.
“Mda, uite-aici un postmodernist adevărat, nu din prefabricate”, mi-am zis şi m-am apucat să-i vizualizez profilul.
Pentru ca, la sfîrşit (îmi cer scuze prietenilor de pe feizbuc, unde am mai povestit asta), deci, pentru ca, la sfîrşit, linked-in să mă-ntrebe dacă eu, o amărîtă de amoebă, aş recomanda “pe cineva ca Matei Vişniec”.
Bestial, nu? Dacă Matei Vişniec e postmodernistul prin excelenţă, linked-in-ul, prin cum nu deosebeşte oamenii de amoebe, e eclectismul prin excelenţă.
Să m-apuc să-l recomand pe Matei Vişniec? Daaa… aş fi ca-n bancul ăla cu elefantul şi puricele pe un pod, în care puricele-i spune elefantului: “ce mai tropăim!”
