Cred că v-am mai spus că nimic nu mă enervează mai mult decât să fiu luat de prost. Şi prost făcut grămadă să fiu şi tot m-ar deranja. Dar am pretenţia că, totuşi, cât de cât, mă mai duce capul.
De-asta nu numai că nu înghit, dar chiar mă enervează atunci când aud că se pregăteşte o graţiere sau amnistie, de oful puşcăriaşilor. Ce plâng guvernanţii de sare cămeşa de pe dânşii, că stau deţinuţii ciucure prin închisori, că n-au condiţii, că drepturirile omului şi alte alea.
Trebuie să le recunosc însă abilitatea de a organiza o perdea de fumigene ca la manualul de manipulare/intoxicare. Mai cu Ghiţă, care a ieșit pe portiţă și e ilegalist de frunte care-şi televizează memoriile, mai cu gaura neagră din buget, de-o caută guvernul cu lumânarea, mai cu izgonirea lui Coldea din gradina SRI-ului, mai începe şi dosarul mineriadelor şi vedem că nea Nelu e bine, sănătos şi alte manevre de culise, că poate-poate ne luăm ochii puţin de pe portofel şi strecoară băieţii o amnistie pe şest, să-şi albească colegii de eşichier.
Eu, unul, mi-aduc aminte când mai dădea Ceauşescu vreo graţiere sau amnistie în masă, că mama îmi spunea să fiu foarte atent pe stradă, să nu intru în vorbă cu necunoscuţi şi să vin direct acasă de la şcoală. Dar ceva îmi spune că nu pentru genul asta de infractori se pregăteşte dedicaţia legislativă.
Deci, mai uşor cu fumigenele băieţi, că între timp au început oamenii să înţeleagă şi cred că ăsta-i cel mai nociv lucru pentru politicieni, că am început să înţelegem.
