Ce ne mai place să sucim legea după cum ne cade nouă bine, ce ne mai place s-o luăm la perversiuni, de-a ajuns biata de ea mai târnosită ca o centuristă.
Bunăoară, zilele trecute, ce mai vaiet, ce mai zbucium, că nişte jandarmi şi-au permis să-i ia la rost pe demonstranţii care vor să ne unească cu forţa cu Basarabia. Ce valea plângerii pe la televiziuni, că bieţii de ei, că brutele alea cu pulane, că drepturi, că libertăţi.
Bine, nici jandarmii nu sunt tocmai uşă de biserică, dar, până la urmă, când te joci cu sloganu' în faţa organului în exerciţiu, e posibil să simţi pe spinarea din dotare oarece senzaţii de catifelare. Şi băieţii ăia s-au cam jucat.
Mă întreb dacă plângeau televiziunile de mila lor dacă era vorba de un miting al maghiarilor care vor să ne incorporerze Ardealul? Am eu vaga impresie că se schimba calimera pe modelul, "lasă, că aşa le trebuie, mama lor, le-aș fi dat și eu vreo două...".
C-aşa-i legea pe la noi, stânga unu', drepta doi. Şi fiecare trage cât poate spuza pe turta lui.
Nu ştiu dacă ne-o drege vreodată de duplicitatea asta păguboasă şi găunoasă, dacă om ajunge la vorba aia veche din bătrâni "unde-i lege nu-i tocmeală". Că ştiau bătrânii ce ştiau. Doar că noi am uitat, luaţi cu "capul plecat sabia nu-l taie" sau "da, dar nu s-ar putea să...?".
Că ar cam fi cazul să scoatem legea din categoria damelor uşoare, să nu ne trezim într-o zi că ne-am procopsit cu bolile alea ruşinoase şi nu mai avem cum să scăpăm de ele.
