Mi-au trebuit șaizeci și doi de ani ca să pun piciorul pe acest plai paradisiac din România. Nu mă întrebați de ce, fiindcă n-am un răspuns, așa a fost să fie. Și cum niciodată nu-i prea târziu, să purcedem la drum...
De la Traian la Decebal
Din Golful Dubovei o pornim cu șalupa pe magistrala fără pulbere a Dunării. Apa fornăie ușor, amorțită de dogoarea soarelui. Oprim, mai întâi, la Tabula Traiana (pe malul colțuros al plavilor), placă memorială ridicată de mărețul împărat întru cinstirea victoriei din 106 asupra dacilor, precum și a finalizării drumului militar în zonă. Citesc pe marmura istorică: „IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)”. Adică: „Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest pod”[1]. Oare ce-o semnifica perechea de delfini încrustată pe frescă, alături de vulturul neînfricat? Mă căznesc în van să găsesc un răspuns...
De acolo, o luăm înspre Decebal, sculptat în stânca noastră strămoșească. Cuceritorul și cuceritul, azvârliți unul lângă altul pentru totdeauna, nedespărțiți pe vecie, cum altfel? Dacul de căpătâi al românilor are privirea împietrită, doar ce s-a văzut învins de romani... Ehe, și câți alți năvălitori ne-au cotropit pe urmă, chiar sub ochii lui neputincioși! Măcar de-ar fi plecat între timp, ticăloșii... În apropierea statuii săvârșite prin binecuvântata osârdie a lui Iosif Constantin Drăgan, o bisericuță stă înfiptă în marginea trotuarului și-și potrivește chipul îmbătrânit în oglinda lichidă. Crucea ei se lungește pe deasupra valurilor albicioase până dincolo, la surata-i sârbă.
Ieșim din Cazanele Mici și o ținem înainte, prin defileul cunoscut mai degrabă ca Banatska Klisura. Prins între pereții înalți și abrupți ai Munților Banatului, visez să am aripi de vultan și să zbor sus, sus de tot, ca să mă satur o dată de natura asta miraculoasă! Deocamdată, stau ghemuit pe o șalupă în Cazanele Mari și-i mulțumesc Domnului că m-a adus aici !
Eibenthal, oaza de dumnezeire
În urmă cu o sută de ani, Imperiul Austro-Ungar și-a adus la granița cu Țara Românească, în Munții Banatului, o mână de cehi (pemi, în limbajul valahilor), promițându-le că-i va împroprietări cu suprafețele de teren pe care le vor defrișa. În cele din urmă, înșelați fiind, coloniștii s-au văzut nevoiți să treacă în serviciul de grăniceri și să păzească șubreda frontieră estică. Prăbușirea Curții de la Viena a dus la reconversia profesională a minoritarilor sosiți din Boemia, iar mai apoi, după instaurarea comunismului, la întoarcerea lor în Cehoslovacia. Cei rămași în România abia mai numără o mie, două de suflete. Trei sute dintre ei locuiesc încă în Eibenthal, la vreo 20 de kilometri distanță de Dubova. Ca să ajungi acolo, o iei pe o șosea îngustă și șerpuitoare, cu serpentine în ac de păr, noroc cu „alveolele” amenajate din loc în loc, altminteri n-ar încăpea două mașini pe lățimea fâșiei de asfalt. O mică aventură rutieră, dar merită din plin, căci peisajul n-are egal, e de-o răvășitoare splendoare. Ajuns în micuța așezare, ai senzația că te-ai întors în timpurile mitice, în care oamenii nu se înstrăinaseră de simplitatea armonioasă, ca acum. Case îngrijite, curți smălțuite cu flori, iarbă proaspăt tunsă, porți și uși descuiate, sacoșe atârnate la vedere, așteptându-și destinatarul, o curățenie occidentală, oameni primitori și calzi... „Stați o clipă!” ne roagă o bătrânică ascunsă în răzorul cu crini. „Vreau să ofer fiecărei doamne o floare din grădina mea!” își explică gestul cu un firesc dezarmant. Ne oprim tulburați de emoție. „O fotografie ?” o întrebăm sfios. Cu o cochetărie nealterată de vârstă, ea se scuză stingher, nu înainte de a-și aranja pălăria de paie: „Dar nu sunt îmbrăcată cum se cuvine!”... Pășim mai departe pe ulița principală și poposim la restaurant. Ne întâmpină un tânăr cu un chip luminos și cu ochi scăpărători. Să aibă nițel peste 30 de ani. Îl provoc la vorbă și astfel aflu că a petrecut cam 23 ani în Cehia, la Praga și în alt orășel, al cărui nume mi-a scăpat. „Și cum de te-ai întors?” mă arăt uimit. Răspunsul sosește imediat: „Nu m-am simțit acasă printre cehi, erau prea reci și individualiști. Așa că mi-am luat soția, tot româncă, și cei doi copii și iată-mă acasă ! La școală, numărul elevilor a crescut, de la șase, la treizeci, parcă e un suflu nou, de renaștere ! Duminica mergem la biserică, îmbrăcați ca de sărbătoare, nimeni nu lipsește de la slujbă! Îmi simt sufletul mult mai ușor după întâlnirea cu Dumnezeu. Ne ajutăm unii pe alții, suntem ca o familie mai numeroasă. Nici nu ne gândim să mai părăsim România!” Lăcrimez pe dinlăuntru... Vasăzică, România nu este numai țara din care se pleacă în pribegie...
Copleșit de o fericire ascunsă, mă despart cu noduri în gât de Eibenthal, o insuliță de puritate și dumnezeire, ocolită, deocamdată de cacofoniile postmoderne.
Drumul Ciucarului
Chiar de lângă primăria din Dubova începe drumul spre o altă margine fascinantă de țară. O luăm pieptiș pe cărarea ce șerpuiește amăgitor printre stejari și pini pitici. În jur e o liniște asurzitoare. Ne oprim din loc în loc și ne tragem sufletul. Dar ne și întrebăm tânguitor... Să continuăm urcușul? Să ne întoarcem la pensiune? Și plecăm mai departe, mângâiați de umbra ocrotitoare a copacilor. După o oră de mers, ajungem pe malul stâncos al Dunării, la Cazanele Mari. Suntem deasupra fluviului, la vreo cincizeci de metri. Ori mai puțin ? Ce mai contează? Încremenesc în uimire. Mi se pare că visez. Splendoarea priveliștii n-are asemuire. Îmi vine să țip ca un copil, cât să se audă până la capătul lumii. Prind un nor răzleț ce tocmai trece la o palmă de fruntea mea șănțuită și mi-l bag la sân, ca să-mi poarte noroc. Deja îi simt răcoarea pe pielea nădușită. Aș vrea să rămân de-a pururi aici, la granița dintre realitate și vis, ca o coloană efemeră a infinitului.
[1] Traducerea a fost făcută de Otto Benndorf
