Nu ştiu de ce, parlamentarii noştri se consideră cei mai deştepţi oameni ai ţării şi cei mai îndreptăţiţi să beneficieze de consistente foloase materiale. Pesemne, cred că funcţiile pe care le ocupă sunt proiecţia meritată a onestităţii, cinstei, profesionalismului, culturii şi inteligenţei lor, erijându-se astfel în preminaţii de zi cu zi ai sorţii. Uită total că au ajuns acolo nu datorită unor calităţi individuale de excepţie, ci împinşi de la spate de interesele obscure ale partidelor din care provin. Azi, vor pensii mari, demne de „premiile” puse în ramă.
Am auzit cu toţii cum vor ca o naţie întreagă să le recunoască meritele şi cum vor să-şi asigure bătrâneţea, pentru extenuanta trudă, ce le-a asudat şezuturile pe scaune, în imensul efort de-a ridica mâna, întru votarea unor legi făcute pe brânci. Ei, câteodată premianţii claselor primare, trebuie să merite, nu?, o răsplată pe măsură.
Constantin Noica scria cândva un eseu despre faptul de-a fi preminat: „Profesorii n-o spun întotdeauna, iar elevii n-o înţeleg aproape niciodată: a fi premiant nu reprezintă o răsplată pentru o activitate trecută, ci o apăsătoare consacrare pentru o activitate de mai târziu. Am întâlnit, în România vechilor politicieni, pe un ministru spunând: Eu sunt un intelectual şi am anumite drepturi să vorbesc într-un fel ori altul, fiindcă am fost premiant! Cum asta: premiul – în şcoală sau oriunde – îţi dă drepturi? A fi bun şi destoinic o dată te autorizează să ceri şi să primeşti întotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s-a dovedit bun o dată, s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă răspundere, pentru o nouă datorie. Şi atâta tot.
Este, în fapt vechea poveste, la care nu ne gândim îndeajuns, a fiului risipitor şi-a fratelui său. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele său, omul cuminte, premiantul, supusul şi ascultătorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul să fie mândru de ceea ce a făcut şi să refuze dragostea sau să pizmuiască fericirea celui care s-a întors acasă şi s-a pocăit? Cel care a stat acasă şi-a ascultat trebuie să dea de la el încă mai mult, tocmai pentru că a stat acasă şi a ascultat. E o morală aspră, fireşte, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni şi a răsplătirii celor ce n-au fost întotdeauna buni. Dar aceasta e morala creştinismului. Şi aceasta ar trebui să fie morala oricărei societăţi sănătoase sufleteşte. Ne poate plăcea sau nu, ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înţelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să înceapi a primi în loc de-a continua să dai.
S-o spunem deschis: n-am întâlnit destul de des, în lumea românească în care ne-a plăcut până acum să trăim, exemple care să dovedească acceptarea fără rezerve a unei asemenea morale. Am întâlnit nemulţumiţi, „nedreptăţiţi”, premianţi care nu-şi aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oamenii buni, care să priceapă că le incumbă mai mult decât li se cuvine, am întâlnit doar în structurile care n-au putut încă răzbi la suprafaţa vieţii noastre publice. Nu criteriile obiective – pe cât pot fi ele de obiective – hotărăsc buna întocmire profesională şi morală a unei societăţi. Există şi alte criterii, mai ales alte criterii lăuntrice conştiinţei. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns îţi certifică valoarea, ci tensiunea morală la care trăieşti. A fi premiant înseamnă, mult mai des decât ar trebui, o destindere morală, o vinovată ieşire din lupta cu sine.”
Câţi şi cât de „vinovaţi” ies parlamentarii din lupta cu ei înşişi? Ce contează că în timpul mandatului n-au făcut nimic pentru prosperitatea ţării, că n-au ajutat cu nimic la creşterea nivelului de trai (ba, dimpotrivă!), că nu sunt şcoli, spitale,etc., că semeni de-ai lor suferă în locuinţe sărăcăcioase? Ei s-o sfârşească bine! Ce contează că alţii n-au ce mânca? Ei să se îmbuibe! Dar când, biologic, le va expira mandatul dat de viaţă, micile vietăţi de sub pământ se vor bucura că le-a sosit o nouă tranşă de aşa premianţi cu „coroniţe” de grăsime.