Șotiile se țineau lanț acolo, în casele de creație ale scriitorilor, care semănau mai degrabă cu internatele de elevi, prin neastâmpărul ludic al chiriașilor vremelnici. De pildă, furtul manuscrisului romanului Delirul din dormitorul autorului, pus la cale de Fănuș Neagu, Alexandru Andrițoiu, Nicolae Ștefănescu, Mircea Micu și Mircea Dinescu, „năbădăiosul și talentatul poet care-l fermeca pe moncher cântându-i folclor de Bărăgan cu vorbe deșucheate.”[1] (Și ce premoniție a avut părintele Moromeților, socotindu-l pe „Mircea, fă-te că lucrezi !” „un lup tânăr cu colți ascuțiți, care va încolți pe mulți”...) Așadar, „Nicolae Ştefănescu s-a încruntat meditativ apoi a convocat întreg personalul de serviciu şi-a anunţat cu ton grav infracţiunea precum şi faptul că hoțul va fi descoperit, deoarece se va apela la serviciile unui câine-polițist.(…)
În uimirea generală, colonelul-scriitor a zis:
- Maestre Preda, noi doi mergem să dăm telefon după un echipaj specializat.
S-au îndreptat spre telefon şi după câtva timp, sub pretextul că-şi lăsase ceva pe masă, colonelul s-a întors şi a şoptit:
- Andriţoiule, iei servieta şi te duci cu ea pe alee. Când te somez, o laşi şi fugi unde îi vedea cu ochii...
S-a întors la telefon, a format un număr imaginar și a cerut cu autoritate, declinându-şi numele şi funcţia, să fie trimis cu maximă urgenţă un echipaj special dotat cu cel mai bun câine-poliţist.
Între timp, Andriţoiu a ieşit să-şi îndeplinească rolul de infractor, nu înainte de a-mi spune:
- Mă, te pomeneşti că nea Nae are un pistol adevărat şi trage fără să mă someze...
S-au întors cei doi şi, la propunerea lui Nae Ștefănescu, am migrat spre aleea ce ducea spre poartă în așteptarea echipajului salvator.
Am luat-o pe alee şi, la un moment dat, printre copaci s-a arătat o umbră. Umbra a trecut în conul de lumina și spre stupefacţia şi bucuria lui «moncher», în faţa ochilor ni s-a proiectat o siluetă care mergea repejor, în zigzag, şi purta
în mână o... servietă!
- Împuşcă-l ! domn colonel, e hoţul cu servieta mea! O recunosc. Trage în el! a zis Marin Preda.
- Stai, mâinile sus! a ordonat profesional Nae Ștefănescu, îndreptând spre presupusul infractor un stilou.
Hoţul a lăsat servieta din mână, a făcut un salt înainte și-a luat-o la fugă iepureşte, pierzându-se printre copaci.
- L-am scăpat! a zis colonelul. Dar servieta a rămas. Asta e, «moncher»?
- Asta e! a declarat Preda strângând servieta la piept. Trebuia să-l găurești «moncher», pe mă-sa de belit! Ciur trebuia să-l faci...
Ne-am întors în sufragerie, unde aştepta Andriţoiu, răsuflând precipitat.
- Au telefonat de la miliţie. În câteva minute echipajul și cel mai bun câine-poliţist medaliat cu aur la un concurs din Albania vor fi aici...
- Nu mai e nevoie. Mă duc să decomand echipajul, a zis colonelul. Am recuperat manuscrisul, dar infractorul a scăpat...
În seara aceea am sărbătorit îndelung recuperarea manuscrisului.
Marin Preda jubila, era nespus de fericit şi lăuda calităţile şi sângele rece ale colonelului-scriitor. Îi promitea că-l va propune spre avansare.
- Să te facă general, «moncher», că meriți! Am să spun la toată lumea că dacă nu erai dumneata nu mai găseam manuscrisul. Îţi sunt recunoscător «moncher»...”[2]
Poznașul Mircea Dinescu nu lipsește din altă secvență: „Într-un început de primăvară, actorul C.G., soţul unei cunoscute scriitoare, a venit împreună cu dânsa să-şi petreacă un scurt concediu la Mogoşoaia. Pescar pasionat, înzestrat cu tot soiul de instrumente care mai de care mai grozave, ieșea zilnic pe lac la pescuit de bibani. Spre disperarea mea şi a tânărului poet Mircea Dinescu (contaminaţi ambii la patima pescuitului de Băieşu), de fiecare dată, concurentul nostru făcea rost de o saramură, pe când noi, cunoscând mai bine balta, ne întoarcem umiliți cu patru-cinci roşioare pricăjite.
- Ce facem, dragă, simt cum mă bagă în mormânt?!
Într-o zi, mă fac luntre şi punte şi obțin un crap de vreo trei kilograme. Dimineaţa, ca de obicei, ne întâlnim pe malul lacului:
- Tot la bibani, tot la bibani?
- Tot, că e sezonul.
- Noi o să dăm la crap, cu mămăligă, precizează insinuant şi provocator Mircea Dinescu.
- Craaap? În lacul Mogoşoaia...
- Da! Se arată de necombătut poetul.
- Când o face plopul mere, filosofează experimentatul pescar. Şi, întorcându-se spre mine, continuă: și dumneata care eşti mai serios (nu ştiu la ce se referea afirmaţia) te iei după un puşti? Stai lângă mine, ca să dăm la bibani.
Mă codesc, deşi asta aşteptam, şi, conform înţelegerii, poetul se depărtează câteva sute de metri, distanță la care niciun ochi de vultur n-ar fi putut face deosebirea dintre un crap mort de două zile și unul proaspăt prins.
Stăm pălăvrăgind întâmplări pescăreşti, trece mai bine de o oră, când, deodată, din direcția puștiului, se aude un răcnet de victorie, însoţit de chiuituri şi salturi acrobatice.
Ne mutăm privirile într-acolo. Actorul desluşeşte strălucirea aurie a crapului luminat de soare. Se face palid şi exclamă înăbuşit:
- Extraordinar, există crapi în Mogoşoaia!
- Hai să ni-l arăţi ! strig eu, conform regiei dinainte stabilite, dar puştiul, apucat de năbădăi, traversează în fugă grădina mişcând peştele, care se zbătea ca unul proaspăt prins, şi dispare în direcția bucătăriei urlând:
- La cuptor cu el! La cuptor!
Actorul își strânge uneltele cu o nesfârşită tristeţe pe chip şi dispare fără comentarii cu modesta sa pradă: trei bibani uscați şi... subdimensionaţi.
La prânz, oferim tuturor câte-o bucată de saramură, inclusiv cunoscutei scriitoare, care refuză demn, «deoarece şi soțul meu a prins». Mazilu, mânat de elanuri filosofice, face considerații de gurmand, arătând deosebirea netă dintre peştele sălbatic şi cel de crescătorie, care se cunoaște după gust...
Trei zile la rând, veteranul pescar, posesor al unei mămăligi făcute după toate regulile artei, a dat la crap cu o îndârjire şi perseverenţă rare, dar fără niciun rezultat.
A patra zi, Fănuş Neagu, având nişte invitaţi la masă, aduce un pește oceanic de vreo şase kilograme, congelat și tare ca o bucată de oțel. Cum masa urma să aibă loc abia seara, «împrumutăm» peştele fără ştiinţa lui, în ciuda protestelor vehemente ale bucătăresei. Eu mă apropii de mohorâtul nostru rival, să-l ţin de vorbă şi să pregătesc terenul. Dinescu o ia printre tufișuri încovoiat de povara congelată, ascunsă sub haină, şi se instalează în același loc, pe o țeavă de metal ce traversa lacul. Agaţă bine «monstrul marin» în ancoră (să fie mai sigur) şi-l lasă să plutească spre decongelare... De data aceasta, spectacolul trebuia să fie absolut grandios.
- Nu mușcă, încep eu conversativ, deși era evident că preopinentul, ca orice pescar depășit în performanță, nu prea avea chef de dialogat.
- Nu! Dar vine el. Şi, după câteva secunde: «Tânărul, tot la crap?»
- Tot, încuviinţez eu.
- Cu ce momeală dă?
- Are o pastă specială adusă de Andriţoiu din Vietnam.
- Ce fel de pastă?
- Nu ştiu. Pute îngrozitor şi se pare că lucrul acesta atrage crapii.
- Pastă din Vietnam... atrage crapii... n-am auzit așa ceva. În primul rând că peştii n-au miros.
Nu termină bine de argumentat că răcnetele de bucurie se reeditează şi vedem cum puştiul, ridicat pe țeavă, trage cu nădejde, îndoind bambusul din pricina greutăţii. Nailonul se întinde, băţul se curbează ca o semilună, un bot enorm se arată din apă, concurentul nostru murmură incoerent: «Fenomenal, nu se poate...» Totul era splendid. Peștele se ridica ușor ca un mic submarin fusiform, când văzui stupefiat bambusul revenind drept, la poziţia iniţială, şi înţelesei totul. Se rupsese guta!
- L-a scăpat, jubilă versatul pescar, habar n-are cum se scoate un crap!
După prânz, aşteptam neliniştiţi apariția lui Fănuş Neagu, imaginându-ne potopul de metafore ce avea să urmeze. Şi, într-adevăr, se arată ca o vijelie şi venind drept spre masa noastră începu cu o voce nu tocmai veselă:
- Ce-aţi făcut, nenorociţilor, cu peştele meu?
Tăceam chitic, făcând semne disperate din ochi.
- Ce vă tot strâmbaţi, mă! Eu vreau peştele meu că altfel vă mănânc fripți !
Iritat de liniştea stingheritoare, ne privea neînţelegând nimic. Şi atunci se auzi vocea rivalului nostru:
- Nene Fănuş, peştele s-a dus pe apa sâmbetei. L-a scăpat! Dar să ştiţi că tovarăşul Micu n-are nicio vină. Junele l-a scăpat. Nu l-a obosit îndeajuns...
Fănuş ne priveşte cum priveşte şarpele boa te miri ce victimă şi replică:
- Cum să-l obosească, dacă era congelat? Ce tot vrei şi dumneata!
Apărătorul meu se ridică ofensat şi zise:
- Să ştiţi, maestre, că eu vă citesc și vă respect. Dar glume de soiul acesta nu înghit. L-am văzut cu propriii mei ochi.
După care părăsi demn sala de mese.
Drept urmare, am plătit 12 fripturi şi vinul de rigoare pentru invitații veniţi să mănânce peştele lui Fănuş.
E adevărat că peştele era numai congelat, nu și… vinificat.”
Timpul a fugit pe nesimțite și „uitarea a acoperit totul cu pătura ei de pâslă și fum...” Lumea literară de azi și-a pierdut humorul, candoarea aia inimitabilă, neregăsită altundeva. După decembrie 1989, romancierii și poeții autohtoni s-au izolat unii de alții, roși de invidii ireconciliabile, o insularizare plină de fasoane, dar nefecundă. Individualismul vorace și dihonia zgomotoasă au mai făcut o victimă, așa încât întâmplările postdecembriste cu scriitori sunt de-o strepezeală care-mi stârnește compasiunea...
