Azi am fost victima unui atac chimic. Habar n-am dacă a fost terorist sau de altă factură. Cert e că un ceatatean, dacă-i putem spune aşa, în metrou, a avut proasta inspiraţie să ridice braţul de lângă corp. Instantaneu, celulele mele crebrale de criză au intrat în alertă, pe măsură ce părul din nas îmi cădea fir cu fir. Bine că nu am senzori olfactivi şi pe cap, că şi aşa la prima tornadă mai subţire mă pieptăn cu prosopul.
Am încercat să contraatac cu strigătele de luptă tradiţionale "săpun" şi "deodorant". Niciun efect. De altfel nici nu cred că exemplarul în cauză avea în lexic cele două cuvinte. Mă rog, după comportament nu erau singurele cuvinte care-i lipseau din bagaj, cred că nu aflase nici măcar că s-a descoperit apa.
Şi pentru că părea un om preocupat, care se duce spre serviciu, mă întreb cu ce oare au greşit colegii lui? Sau poate e angajat în departamentul de eficientizare la vreo companie. Ai greşit, ai dat-o de gard? Ia poftim de împarte biroul cu dânsul! A doua oară nu mai greşeşti, garantat.
N-am mai adăstat să văd dacă are cămaşă arsă la subţiori de la toate chimicalele revărsate în valuri, am coborât în mare viteză. Iar acum puteţi să-mi puneţi sub nas şi gaz sarin, că m-a imunizat complet, însă îmi plâng de milă pentru că nu voi mai putea să miros vreodată o floare.
Ceea ce-mi readuce în minte întrebarea pe care am mai pus-o: oare cât ne mai pasă de cei din jur?
