MOTTO:
„Demult, într-o iarnă,
Mi-am trimis copilăria să se dea
cu sania.
Nu s-a mai întors.
De atunci, în nopți de decembrie,
Pun un felinar în zăpadă,
Doar-doar va găsi calea înapoi.”
Marin Sorescu
Stau așa, ca o stană de piatră, pe „șușaua mare” a Islazului și mă tot uit după sania dusă pe veci... Aș cârmi-o la stânga, pe ulița copilăriei, botezată acum strada I.H. Rădulescu, dar e cam pustiu într-acolo. Rămân în loc și mă pomenesc vorbind singur:
„Radu Șapcă din Celei,
Cu Goleștii câte trei,
Vin în fruntea celor care,
Cu securi și cu topoare,
Vor domnia s-o doboare.”
Parcă-i și văd pe clăcașii desculți tropăind în țărână și urlând cât îi încap bojocii, ațâțați de gândul că vor fi împroprietăriți cu un pogonaș sterp de țarină... Se face liniște înlăuntru-mi și alung năluca pașoptistă, prea a îmbătrânit și s-a destrămat sub tăvălugul globalizării deșucheate... Mai de dincoace, din dârdora colectivizării, aud glasuri disperate:
„Ia funia și săpunul
Și direcția, salcâmul,
Ori te spânzuri, ori te-neci,
Ori la colectiv te treci !”
Deh, lămurirea nu răzbise în fiecare gospodărie și destui se haiduciseră, ascunzându-se prin codrii de nepătruns îndesiți pe malul Dunării, unde scorneau fel de fel de versuri prin care visau să răstoarne cu coasa un regim adus cu tancurile sovietice.... Gonesc strigoiul, care mă amenință cu secera și ciocanul, și zău că aș coti-o la stânga, spre bătătura bunicilor... N-apuc, fiindcă șoseaua se umple dintr-odată cu cete gălăgioase și pestrițe, gătite cu țoalele de sărbătoare. În capul liniilor s-a strâns lume puhoi, curioasă să ia la refec pe oricine i se nimerea în drum și să bârfească săptămâni în șir despre podoabele din bradul nupțial sau despre zestrea din carele trase de boi. La prima răscruce, pe la prăvălia lu' Florache Slabu, alaiurile s-au încrucișat și, deodată, trompetele, fligornurile și tobele au amuțit. Miresele s-au prefăcut că nu se cunosc și au răsucit capul în direcția opusă, iar nașele au schimbat între ele o agrafă de păr, ca să împrăștie spiritele rele, cică... Clipa aia de muțenie metafizică mi s-a părut eternă, până ce muzica a izbucnit iarăși, cu chiuituri vesele. Îmboldit de ispită, m-am alăturat unuia dintre cârduri și am poposit la casa mirelui. Dumnezeule, ce horă s-a pornit, se hâțâna pământul și praful se înălțase la cer, nu exagerez!
„Nașă mare, bine-mi pare,
Cu cămașa la spinare,
Să trăiască fina ta,
Că ți-a cusut cămașa!
Ce mai lună luminoasă,
Ce mai mireasă frumoasă,
Ce mai soare luminos,
Ce mai ginere-arătos !
Nașule, nu fi zgârcit,
Că porumbul s-a scumpit,
Bagă mâna-n pozânar[1],
Dă bacșiș la lăutar,
Dă bacșișul ăl' mai mare,
Că e fina dumitale!”
Lăutarul, un țigan cu fața lătăreață și zâmbăreață, cu niște dinți albi ca neaua, cânta de răsuna tot satul. Mesenii se repezeau la străchinele cu varză fiartă, amestecată cu bucăți de carne de oaie, și, câte doi la porție, înfulecau cu lingurile de lemn. „Schimbă varza la nași !” comanda cineva și o muiere sprintenă se ivea de nicăieri și împlinea porunca. Nu de alta, dar seul se sleise și nu se cădea ca nunii să plece nemulțumiți, mai ales că nu dăduseră încă darul. Printre înghițiturile petrecăreților, lăutarul ridica arcușul, ciocănea în vioară și anunța cu meșteșug de hartist: „Ascultă nițel la mine, neamule, o horă de mână !” Și mesele se goleau cu iuțeala fulgerului și începea furtuna... O voce impunea cadența:
„Ușurel, ușurel,
Ca mașina la tighel,
Ca oița după miel,
Ca vaca după vițel !”
Alta o întărea cu vârtoșenie:
„Numai stânga să se ia,
Piciorul și vioara!”
Prima continua, revigorată:
„Ușurel cu fata popii,
Că dărâmă colțul sobii !”
O a treia era contra:
„Numai dreapta, numai dreapta,
C-a pierdut primarul iapa,
Popa Căcărează, fata,
Dreapta, dreapta!”
Sătui să salte în horă, unul mai chisnovat cerea o „Sârbă”, măiculiță, ce mai strigături:
„Hi, sai una,
Se cutremură nebuna,
Hi, sai două,
Cu picioarele amândouă,
Hi, sai trei,
Sârba de la Putinei,
Hi, sai patru,
Se cutremură ogeacu',
C-au mâncat lupii mânzatu,
Hi, sai cinci,
Bate pe loc din opinci.”
Către dimineață, când zăibărelul îi înmuiase pe toți, Vasile Lache se tânguia duios:
„Frunză verde matostat,
Să vă spui ce-s-a-ntâmplat,
Cu-n băiat d-aci, din sat,
Că-n armată a plecat.
În armată a plecat,
Și acasă a lăsat,
A lăsat trei animale,
Trei belele pe spinare.
O cățea neagră și-o capră,
Și-o purcea albă cu lapte,
Cățeaua s-a cățălit,
Purceaua s-a vierit,
Și capra mi s-a mârlit,
Aoleu ne-am pricopsit.”
Bărbatul se oprea din poveste și intervenea dizeuza, consoarta sa interpretând-o pe nevasta cătanei, care îi scrisese omului ei luat la armată:
„Și cățeaua ne-a fătat
Un cățel scârlionțat,
Gheorghe, Gheorghe, capra ta
A fătat, Gheorghe, ceva,
A fătat, Gheorghe, doi iezi,
Unul galben și-altu' bej,
Nu știu, Gheorghe, ce să-i fac,
Unul din ei este țap,
Ori să-l tai, ori să-l mănânc,
Ori la colectiv să-l duc,
Să-l leg în fundul grădinii,
Mi-este că-l mănâncă câinii,
Și când leg capra de dud,
Vai de mine pân-o mulg !”
„Ascultați acu', atenție mare, că femeia i se mai plânge și că vecinul a intrat cu uluca pe răzorul lor, unde crescuse un păr bogat și rotat, furându-l cu hotar cu tot”, le explică lăutarul.
„Vecinu' nostru, Dumitru,
Mi-a băgat păru-năuntru
Și mai are nițeluș
Și-ajunge la corcoduș.”
„Oleacă de răbdare, s-ascultați și telegrama de Crăciun trimisă recrutului !” sporește suspansul muzicantul balaoacheș, iar gurista trage perdeaua la perete și atacă strofa cu înțelesuri pornografice în delirul bahic al asistenței:
„Vino, Gheorghe, hai acasă,
Să tăiem purceaua grasă,
Să facem și noi piftii
În gaura țăstului,
Pe buzele străchinii,
Să-ți dau carne de sub poale,
Rachiu din vâjâitoare !”
Ehe, cum mai chiuiau țăranii chercheliți de vinul roșu și de vorbele deocheate ale țiganilor... Se vărsau zorile, nunta se isprăvea și nimeni nu dormea somn întreg, fiindcă îi împingeau dindărăt alte obiceiuri...
Sunt tot în mijlocul drumului, mă frec la ochi ca după un vis. Din deal nu se zărește nicio sanie...și nici din vale... În stânga e linia copilăriei, dar nu mă încumet s-o calc, stau așa stană de piatră între ani și aștept ceva ce n-o să mai vină niciodată...
P.S. Mulțumesc păstrătorului de datini și tradiții islăzene Tudorel Grecu, fără de care închipuirea de mai sus n-ar fi existat !
[1] Buzunar
