Astenie  de primăvară

Deschid unul dintre volumele memorialistice ale concitadinului  meu Dumitru Popescu exact la paginile  referitoare  la Marin Preda  și aflu că „după el, scrisul e un fel de loterie. Când înnegreşti acolo, la masa de lucru, paginile şi apoi le trimiţi la tipar, parcă ai completa un buletin de tragere», cu  numerele care-ţi vin în cap. Poţi spera că ai dat lovitura şi să nu câştigi nimic, precum poți să-ţi depui buletinul fără nicio iluzie şi să câştigi. Când compune, scriitorul nu ştie dacă a  pus destul noroc în opera lui, dacă a prins filonul fast şi l-a însuflețit într-atâta încât «să prindă», să producă ecou printre cititori. Ştia că mulţi scriitori s-au înşelat mizând pe o carte sau alta (dintre cele proprii) sau subapreciindu-şi colegii, creându-şi convingerea că «X» sau «Y» nu-i pot egala, cu atât mai mult «întrece» pe ei în competiţia literară. Fireşte, nu există nicio competiție, dar uneori, mai ales când apar deodată, cărţile se pot eclipsa reciproc, cel puţin pentru o perioadă”[1]. Pun un semn aici și plec să-mi iau nepoata  de la școală, timp suficient să rumeg reflecțiile moromețiene.

Până iese Aria, dau o raită printr-un Cișmigiu colorat primăvatic. Deja  s-au scuturat magnoliile și o stare de tristețe  nedefinită  mi se pitulează  în suflet. „E ceea ce a făcut și Cărtărescu  atunci când a scris De ce iubim femeile, o mizerie de carte, să n-o citești!”  îmi zgârie  auzul vocea unei fetișcane. Nu e singură, un puber de aceeași vârstă o însoțește,  amândoi sunt îmbrăcați în negru și cară în spate câte o chitară. Mda, conservatoriști... Mă  aricesc dintr-odată, cum poți să spui despre o scriitură  că-i o  mizerie, Dumnezeule? Îți palce ori  ba și cu asta, basta! Actul de creație trebuie  respectat  înainte de orice și numai după aceea să lăsăm gustul să dispună, respectându-i  însă pe cei care își pun semnătura  pe copertă! Merită  oare efortul de  a scrie? mă întreb deloc dezinteresat. La  naiba, „datoria unui scriitor, vorba lui Seamus Heaney, este să se așeze la birou”[2], și nu să se frământe peste măsură în legătură cu părerile proaste  ale cititorilor!  În definitiv, cheia înțelepciunii  este „să nu-ți pese prea mult”[3], nu ? Ehe,  de-am reuși  toți, lumea n-ar mai cunoaște depresia, bolile psihice!

Mda, și câtă dreptate avea  Marin Preda...

                                                *

 Pe bulevardul Pache Protopopescu, un bărbat  trecut de  prima tinerețe s-a oprit  și fotografiază  cu telefonul  mobil casa în care a locuit o vreme Henriette Yvonne Stahl. În anii ăștia de mâzgă culturală,  o asemenea scenă pare desprinsă  dintr-o peliculă vintage, are ceva neverosimil. Câți știu azi cine a fost nu doar  autoarea romanului  Steaua robilor și Fratele meu, omul, ci și soția controversatului  Petru Dumitriu[4]? Și, totuși, nu-i totul pierdut, iată, cineva și-a găsit  timp să imortalizeze o  frântură de eternitate  literară !

                                                *

„Trăiesc, iubesc, zâmbesc” a născocit cineva o reclamă ce-mi sare în ochi adesea de pe geamul unui magazin de cartier. „Norocosule!” îi strig  defel invidios și brusc îl compătimesc. Ce trai e ăla doar cu zâmbet și iubire, că n-o fi marțian? „Trăiesc,  sufăr și mă încrunt” se apropie orișicât  de viața cea adevărată, cu avatarurile ei implacabile. Să te retragi într-o bulă nu-i  o soluție, ci un compromis prin care nu faci  decât să  te minți zilnic. A trăi alături de ceilalți presupune o groază de riscuri și de aici îndoiala, neîncrederea în preceptul  biblic cu iubirea  pentru aproapele tău. Zâmbetul ți se veștejește în colțul gurii și devine repejor amintire, un  rictus al dezgustului. Dar trebuie să trăiești, deci iubește și zâmbește!

                                                *

 Subiectul longevității vieții pământene ocupă un loc central în preocupările și dezbaterile  lumii de zi, ca și amânarea bătrâneții cât mai mult posibil.  Există oare soluții în acest sens ? ne iscodim  cu toții  și experimentăm  întruna. Una dintre căi ne-a oferit-o  un cleric tibetan în vârstă de o sută șaptesprezece ani, valid încă să îndeplinească  răspunderile conducătorului  religios, cum a  observat Dumitru Popescu odinioară.  Tipul „avea un obraz mic, de copil, nedevastat de timp, o privire îngăduitoare și un mic zâmbet maliţios ascuns în colțul gurii. Puțin la trup sub faldurile mantiei sale, nu părea un luptător, deşi călugării erau maeştri în nu ştiu ce vechi genuri de jocuri războinice. Răspunsul a fost simplu, aproape elementar: «Am mâncat toată viața alimente fără gust». M-am interesat dacă le gătea special ca să fie neplăcute. Aşa le alegea, a specificat el. Şi de ce, am insistat, îi plăcea ca mâncarea să nu-i producă plăcere? N-a mai zâmbit. Subiectul devenise serios. Pe de o parte, nu prea a avut timp pentru mâncare, pe de alta, ştia că mâncarea bună subjugă, devenind scop în sine al vieţii. Mâncarea simplă e ceva neglijabil. Voia să spună că de mesele gustoase devii dependent spiritual și fizic. Călugării îi urmează pilda? l-am întrebat. A negat, puţin supărat. «Nu, nu mă urmează. Sunt lacomi». A mai spus câteva cuvinte despre misiunea lui, ceva privitor la pendularea între asprime şi toleranță, după care s-a ridicat, s-a înclinat şi, susținut respectuos, probabil convenţional, de călugării lui, s-a făcut nevăzut.

Nu l-am contrazis, desigur, pe marele preot, dar așa-zisul lui secret de longevitate, raportat la experiența de viață trăită, la natura profesiei, puterea exercitată şi luciditatea vârstei, mi s-a părut simplist, aproape infantil. Probabil că a suferit întotdeauna de stomac, fără să ştie, şi preferințele culinare au fost determinate de condiţia biologică. Instinctul l-a călăuzit corect, şi natura  plăpândă I-a favorizat. Dar trăgea o concluzie teoretică ce-l contrazicea pe Buddha însuşi, un rubicond (ca să mă exprim eufemistic) cu fizionomie eminamente epicuriană, pe care e întipărită nu Nirvana spiritului ascetic, ci expresia plăcerii rafinate a pântecului, leneș şi candid revărsat. Gustul mâncării e şi el gustul vieții, ca şi cel al amorului, al vitalităţii trupeşti, ambientalului și atâtor altor daruri ale firii. Iar din punct de vedere fiziologic nu este nici pe departe indiferent dacă materia făpturii noastre pământeşti se regenerează și îşi asigură echilibrul fizic şi psihosomatic din fierturi insipide sau din savori gastronomice înmiresmate. Budistul, «mai catolic decât Papa», îşi plătise scump cei o sută şaptesprezece ani - viața lungă devenise redempţiunea unei penitenţe autoimpuse”[5].

Pfu, e tare complicat să fii om întreg, senectutea îndelungată  nu-i pentru oricine ! Ah, și ce miresme provocatoare împrăștie  mititeii de pe grătarul din colț...

                                                *

 Un prieten avizat îmi  povestește că mall-urile bucureștene și de prin țară sunt pline mereu, iar în acele vineri negre este  puhoi de oameni veniți să-și încarce cărucioarele cu ieftinături. Cum s-a ajuns aici? Simplu, „pentru  că, vezi tu, lucrul important astăzi  este să cumperi. Cu ani în urmă, cineva,  dacă era nefericit,  nu știa ce să facă – se  ducea la biserică, începea o revoluție, făcea ceva. Dar acum, ești nefericit?  Nu găsești o soluție? Care este salvarea? Du-te la cumpărături !”[6]. Ați priceput, dară, tâlcul puzderiei de magazine și de produse, al vitrinei capitaliste de-o abundență ispititoare și de nerefuzat?

                                                *

O ceată de puberi îl îmbrâncesc pe un bătrânel care le atrăsese atenția că poluează tihna grădinii publice cu expresiile lor de maidan.  Zău că i-aș trimite, o zi, două, într-o tabără de muncă obligatorie ca să învețe  bunele  reguli ale respectului! Ce mai, conflictul între generații e de când lumea, n-a apărut azi ori ieri! De pildă, „Zaharia Stancu interpreta zbenguiala berbecilor tineri, păstoriţi de el la uniune, izbiturile date de ei ici-colo, cu proaspetele şi vânjoasele coarne în formare, ca semn rău, dovadă de egoism cinic, chiar sadism. Se înțepenea în scaun cu o redoare a cefii de martir torturat şi sacada alb, monoton, cu buzele uscate, deshidratate de amărăciune: «Citesc pe feţele lor, pe feţele lor încinse de ambiţie şi în ochii lor tulburi, tulburi ca leşia, ură nemiloasă. Ar vrea să ne cațere în copaci. Să scuture copacii şi  să ne trântească la pământ. Ca pe nişte pere putrede să ne trântească. Ne-ar lega şi de crengi. Să putrezim în ploaie. Să ne sfâşie carnea, corbii! Să ni se spele şi să ni se albească ciolanele prin păduri !».”[7]

Vasăzică, de aici behăiturile ce-mi ferfenițează liniștea zilnică, îndeosebi dacă deschid televizorul  sau citesc  operele scrise cu coarnele de bipezii cornuți  porniți să neantizeze cu orice preț un trecut pe care nu-s în stare să-l priceapă...