Mă întorc iarăși la romanul lui Gabriel Osmonde(1), sedus pe veci de profunzimea reflecțiilor sale de-o franchețe încremenitoare. Neîndoielnic, datoria condeierului cu har este să „scrie în acea limbă singura demnă de a fi numită scriitură. În afara ei nu există decât piramidele de cărți, oneste disertații școlărești pe câteva subiecte propuse: copilărie maltratată, tinerețe rebelă, cupluri destrămate, războaie și păci sentimentale, boli și depresii, droguri, omoruri, capă și spadă și mai ce?” Păi cam atât, de unde alte teme?
*
Preluând teoria despre Cel de Sus a lui Voltaire, un personaj din Lucrarea iubirii conchide că, între altele, „Dumnezeu există deoarece este util tihnei noastre conjugale... Pe scurt, Dumnezeu există deoarece a creat-o pe femeia... infidelă !” Haida-de, dar bărbatului cine i-a dat viață ? Infidelitatea a fost însămânțată în codul genetic al amândurora, cum să susții contrariul ? Căci „noi suntem imperfecțiunea divină. Altfel am mai trăi cum trăim? Cu războaiele, ura și extrema mediocritate a iubirilor noastre ? (...) Imperfecțiunea lui Dumnezeu este natura noastră muritoare. Ea ne face lacomi, grăbiți, meschini.”
Dar „Eva n-avea de ales: în rai, era o proastă vegetariană cu obiceiuri platonice, după Cădere, o ouătoare de copii, o sclavă a soțului ei ocnaș. Eu o eliberez pe Eva, îi redau maximul de carne pe care-l poate duce scheletul ei, îi transform zilele în juisare permanentă, ea își câștigă traiul nu prin sudoarea frunții, ci prin revărsarea de spermă de pe coapsele ei. Sunt un anti-Dumnezeu, răscumpar păcatul originar, îi salvez pe oameni de răzbunarea acestui Dumnezeu ranchiunos și meschin căruia nu-i plăcea plăcerea.” Mă ia cu fiori pe șira spinării, chiar să nu mai încapă și dragostea în bagajul nostru genetic?
*
„Totuși, nu Răul va pune capăt rasei umane. Omenirea va dispărea din cauza urâțeniei ei. Răul înseamnă poluarea sinucigașă, războaiele, pandemiile, suprapopularea. Dar la asta se poate răspunde oricând că se poluează, se duc războaie și se contaminează deoarece oamenii sunt numeroși și vor cu toții să trăiască. Răul necesar, se va susține”. Sau Binele necesar, fiindcă astfel ni-l livrează stăpânii clipei de azi, mistificând realitatea.
Și atunci, „dacă Dumnezeu există, de unde vine răul ?” (2)
*
Într-adevăr, „omul este sadic chiar și când compătimește !”, scriitorul ruso-francez a prins în culoarea exactă stricăciunea firii omenești. S-ar putea scrie un tratat întreg despre cinism...
*
Franța decadentă e un ghiveci de rase pe care patria Iluminismului și a atâtor curente de altădată încearcă „să-l reîncălzească pe jăraticul mort al măreției ei. Aș fi râs, în gând, închipuindu-mi sălbăticia cu care toate aceste noi populații aveau să se sfâșie curând în jurul prăjiturii tot mai mici care devenea țara lor.” Și asta pentru că simandicoșii băștinași și-au pierdut gustul vieții și s-au lăsat invadați „de cei care încă voiau să trăiască. Cei care mai credeau că viața înseamnă aducerea pe lume a numeroși copii, mâncare suculentă și copioasă, fecundarea unei femei cu fese și sâni mari de către un bărbat robust cu instincte sănătoase.” A ieșit ce a ieșit, un „dezgustător amestec de republică bananieră, comunitarism, parazitism și asistențialism.(...), regimul cel mai ipocrit pe care l-a cunoscut țara noastră vreodată, nu cel mai crud, dar cel mai mincinos”, „ultimul stadiu de descompunere democratică” în stare să otrăvească sufletele candide.
Numai că „drama actuală a omenirii provine din amestecul, prin imigrare necontrolată, a unor societăți aflate pe trepte cu grade diferite de pacificare internă. Altfel spus, din amestecul de societăți în care recursul la violență este gestionat după reguli complet diferite. Într-unul din cazuri, însăși religia este cea care, prin potențialul ei afectiv enorm, încă netemperat și neîngrădit, generează această violență. (...) Toate idealurile trag după ele, susținând că nu le aparține, istoria exceselor și crimelor pe care le-au generat. (3)
În consecință, „Franța o să fie curând locuită de popoare tinere, dezrădăcinate și pe care jocurile identitare încă le anunță. Până o să apară un Hitler zulus care să proclame superioritatea rasei negre...” Brrr...
*
Reîntâlnesc în paginile volumului și clișeul românului - „un vagabond gras” și hoț. Ei bine, „țopârlanul acela de român” îl lasă fără câștig pe cerșetorul cocoșat, scena fiind grotescă de la un capăt la altul: „Urla acuzându-mă că-i ocupasem locul unde lucra de obicei, nu departe de Bursă.(...) Dar râsul a venit repede: ne băteam pentru un pumn de mărunțiș în fața Templului Banilor. Tulburat de hohotele mele, m-a împins și s-a dus pe o bancă să-și numere averea confiscată. La gât purta o inimă de metal aurit, având în interior, fără îndoială, o buclă de păr. Și m-a cuprins vertijul imaginându-mi zilele, sorii, tandrețile, densitatea unei vieți de odinioară concentrată în acea cochilie tocită. Îndepărtarea luminoasă a acelui trecut românesc și ziua cenușie din Paris.” Drama dintotdeauna a pribeagului...
*
„Civilizația oamenilor nu este nimic altceva decât un efort monumental de a se lipsi de iubire.” Lumea ca infinită coloană a neiubirii, în „moartea asta conștientă numită viață”... Însă eu mă căznesc să-i găsesc rostul, conștient că „viața ne face întotdeauna să plătim pentru dorința de a-i găsi un sens”... Aș fi vrut să-i zic atâtea acestui Andreï Makine, alias Gabriel Osmonde, dar vorba lui: „«La început a fost Cuvântul...» Cuvântul îmi lipsea.”
(1) Lucrarea iubirii (toate citatele reproduse aici, cu puține excepții, fac parte din acest volum)
(2)„Si Deus unde malum?”, celebra expresie voltaireană.
(3) Gabriel Liiceanu, România: o iubire din care se poate muri.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
