Imaginea atît e şifonată a oraşului din tîmpla Moldovei, am numit aici oraşul Vaslui, e pe cale să fie reparată de apariţia în peisajul vasluian (noi sperăm şi în cel naţional!) al volumului de poeme intitulat atît de estetic, “Vreascuri de iubire”. “Vreascuri de iubire” e un volum amplu, de iubire făcută vreascuri dar totuşi, capsată la loc şi făcută iubire la loc, de către un stilou remarcabil în poema noastră postmodernă.
Da! Iftene Cioriciu (căci despre el este vorba, în caz că nu v-aţi dat seama), deci Iftene Cioriciu apare ca o, ca o… ca o, ca un fenomen meteorologic şi zdrobeşte, cu puritatea lui, însuşi impurul mundan, dacă ne putem exprima aşa. O oarecare propensiune pentru animalitatea primară, deşi te duce cu gîndul la violenţa vasluiană, totuşi, te lasă în altă parte; asta transpare încă din prima poezie pe care am avut şansa s-o citim: “Da, sălbatico,/ Am să-ţi zdrenţuiesc convingerile,/ Pornirile, simţirile/ Şi tot ce ai tu/ Mai diavolesc în tine!/ Să ne ciocnim mîndriile în virtutea înţelepciunii/ Că ce-i al tău/ Nimic nu-ţi aparţine/ Şi ce-i al meu?”, se întreabă cu tristeţe Iftene Cioriciu, parcă nici el nemaiştiind nimic.
Mai încolo, în aceeaşi poemă, Cioriciu pare că se autoblesteamă: “Răstoarnă-se pămîntul cu mine/ Ȋntr-o mare de păcat şi ruşine/ Să îmbolnăvesc toată stratosfera,/ Să nu scapi nici în cuvînt/ Nici în ghearele fiarei de pradă” (Doaaaamne, ce imagine!!!), “Fără pierdere şi cîştig în materia eternităţii”. Pfiu!, mai că-ţi vine să zici <bine c-am scăpat teafăr şi din această poezie care te mănîncă de viu>.
Urmează o ameninţare: “Am să-ţi zdrobesc slăbiciunile,/ Neprihana…/ Sfîşia-voi învelişul/ ce îţi ascunde-n delir/ Hipnotizantul secret divin/ Să ieşi din bîrlog,/ Felină…/ Şi, scoasă din fire/ Să mă ataci/ Cînd vînătorii/ Uita-vor să apese pet trăgaci”.
O secundă, să mă mai adun puţin. Trebuie să te odihneşti după o partidă de citit Iftene Cioriciu. Cel puţin eu simt nevoia asta, să stau să mă odihnesc după atîta amar de zdrobiri şi sfîşieri şi convlusii şi feline şi colţi.
Ȋntr-o altă poemă, domnul Cioriciu o imploră pe iubita dumnealui să-i deschidă sanctuarul iubirii dar, în acelaşi timp, să închidă uşa: “Deschide-mi, iubito,/ Sanctuarul iubirii,/ Ȋnchide uşa/ Şi trage perdeaua”. Dar asta numai dacă vrea iubita dumnealui: “Dacă vrei”. Apoi te plezneşte de nu te vezi: “Poţi stinge şi lumina/ Eu … sînt omul de zăpadă”.
Dar asta nu e tot! Mai încolo, omul nostru ne zăpăceşte de tot, jucîndu-se cu noi ca şi cu un titirez: “te-am pierdut/ Ori te mai caut/ Iar te-am prins/ Eşti lîngă mine/ Tu felină/ Eu balaur”. La sfîrşit, cazi lat: “Eu sînt natură/ Tu eşti natură/ Şi viaţa e singura pată”.
Poema “Duhul Sfînt”, deşi aduce a delirium tremens, nu este: “Eu sînt părintele Arsenie Boca,/ Privesc la voi din ceruri/ Cum vindeţi chipul meu de om/ Şi vă îmbogăţiţi în mii de feluri”. E clar. Iftene Cioriciu se referă aici la natura imaterială a lui Dumnezeu Tatăl Ceresc dar şi la natura materială a părintelui Arsenie, care a fost om şi acum e sus, la Doamne-Doamne.
Mai departe, poetul reiterează: “Eu sînt părintele Arsenie Boca/ Şi iată sfatul meu cel sfînt/ Rugaţi-vă şi-L căutaţi pe Domnul în viaţă/ Dumnezeu nu va intra cu nimeni în pămînt”. La finalul poemei, domnul Cioriciu îşi cere scuze cititorilor de alte confesiuni, dar el aşa a simţit.
