Mariana Buruiană s-a născut pe 11 iulie 1955 la Arad și a urmat studiile liceale la Liceul nr. 2 (astăzi „Ghiba Birta”) din localitatea natală, apoi pe cele teatrale la I.A.T.C. București - secția actorie. Joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi se transferă prin concurs la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București, în anul 1981. Se întâmpla în primii ani de după 1990: tânăra și frumoasa actriță Mariana Buruiană, care se remarcase pe scenele teatrelor și în filme („Domnișoara Cristina”, „Să mori rănit din dragoste de viață” etc.) renunța aparent peste noapte la actorie și începea să-și cultive exclusiv vocația religioasă. De ce a luat o astfel de decizie fata cu chip delicat, angelic, care inspira poeții?
Mariana Buruiană a făcut câteva destăinuiri presei: „Primele amintiri din copilărie sunt legate de Arad, un oraș cu o lumină deosebită, cu oameni liniștiți. Bunicii mei locuiau în afara orasului și, în drum spre ei, mă opream la bisericile care îmi ieșeau în cale: biserica evanghelică, catedrala catolică, biserica ortodoxă… Asta se întâmpla după ce m-am mutat cu părinții din casa bunicilor, împlinisem șapte ani, dar și mai înainte îmi plăcea să stau acolo… Eram bucuroasă de comuniune… Simțeam de fiecare dată unirea și pacea și o căldura imensă…
Nu vreau să se înțeleagă că eram cine știe ce copil. Eram ca toți ceilalți („râdeam la toatî lumea“, așa își amintește mama), mă jucam, mergeam la ștrand cu părinții, mă bucuram de soare, cântam, improvizam tot felul de jocuri… Însă, dincolo de toate, aveam acest contact deosebit. Nu știam că era vorba despre Dumnezeu. Simțeam doar că e un contact deosebit, solar. „Tata scria poezii. Le-am descoperit acum într-un caiet… multe le-am descoperit acum… cuvintele curgeau uşor şi imaginile erau născute dintr-o nevoie pătimaşă de a pătrunde-cuceri necunoscutul, de a depăşi realitatea, prin joc, prin bucurie. Tata scria Pluguşorul pentru fiecare început-sfârşit de an. Mama îl corecta, îi îndrepta viziunile, îl inspira, conducea. Apoi, când a început să picteze – eram încă în cursul primar – mama a devenit foarte preocupată de pânzele ei, astfel că tata a început la rândul lui să o ajute: sfori, cuie, vopsele, şevalet, fixarea pânzelor… aşa că nu prea aveai cum interveni între ei. Creau un fel de cerc magic împreună. Datoria mea era să învăţ bine. O făceam cu multă bucurie. Inspirată de ei am fost o elevă bună. Mi-a plăcut să citesc, să scriu...” Născută într-o familie de tipografi cu înclinații artistice, cu un tată poet (Simion) și o mamă pictoriță (Maria), Mariana Buruiană era predestinată teatrului însă chemarea credinței s-a dovedit mai puternică. ”Primul pas spre actorie l-am făcut în liceu. Am o fire mai retrasă, chiar timidă și, din cauza asta, iubind foarte mult școala, mi-am zis că o să mă fac profesoară de limba franceză. Dar, prin clasa a X-a, am câștigat nu mai știu ce concurs de recitări. Atunci profesorii, care mă iubeau foarte mult, au făcut un soi de consiliu și au spus: „Uite, ai luat premiul I, ești foarte bună, ai foarte mult talent. Oricine poate să fie profesor de limba franceză, dar nu oricine poate să facă ce faci tu. Nu oricine poate deveni actor.“
Prima mare cumpănă în biografia ei a apărut imediat după 20 de ani: „Când eram în anul III, m-am îndrăgostit foarte tare și am rămas însărcinată. Părinții mei au acceptat cu greu situația, se temeau pentru mine, căci n-aveam de niciunele. Se gândeau să am întâi o casă, să mă așez și abia pe urmă să vorbesc de copii. Desigur că așa e bine, nu trebuie să fii ușuratic. Vreau numai să spun că, dacă motivația e puternică, Dumnezeu te ajuta. Așa că am ales să las viața să vorbească. Toată viața nu am mizat decât pe acest interior, pe această alegere a adevărului din interior. Este uluitor când realizezi cum lucrează în tine acest adevăr. Am hotărât deci să devin mamă. Atunci au apărut alte probleme, căci a trebuit să mă concentrez cum să o scot la capăt”.
Au urmat ani plini de incertitudini: „M-am pus deci, din nou, în mâinile lui Dumnezeu. Au trecut câțiva ani și problema existenței se punea din ce în ce mai acut. Nu avea rost să-mi obțin pensia, căci era atât de mica, încât chiar nu merita. Eu n-am câștigat niciodată mulți bani, desi, la cât am lucrat, cineva dinafară ar putea crede contrariul. Când nu mai era nicio ieșire, l-am auzit într-o zi pe băiatul meu spunând: „Uite, mama, nu te speria, nu te descuraja, or să fie și bani, mă ocup eu…“ El era în anul IV la Conservator și și-a luat o slujbă. Mi-a fost greu. Eram obișnuită să fac totul singură și acum trebuia să accept situația așa cum era. Nu puteam face nimic. Vedeam doar cum se desfășoară lucrurile. Nu puteam interveni în niciun fel. Descoperisem că aveam o problemă și cu ochii și nu mă mai vedeam lucrând nicăieri așa, în starea de stres pe care o trăiam cu toții… A fost de necrezut, pentru că, dintr-o dată, balanța s-a inversat, fiul meu a preluat totul când eu nu am mai putut continua.
Dincolo de orice speculații care s-au făcut pe seama ei, Mariana Buruiană a rămas mereu aceeași ființă plină de modestie: „Nu vreau să mă treceți la „cazuri celebre“, nu vreau să apar sub un titlu de genul Un caz celebru de apropiere de Dumnezeu sau Alte cazuri celebre de apropiere de Dumnezeu. Totul este mult mai simplu și mult mai adânc. Nu sunt un „caz celebru“, ci doar un suflet ce s-a deschis limpezimii lui Dumnezeu. Atât.”.
