Mare doamnă a scenei româneşti, de o sobrietate imperială, cu o mină şi o seriozitate aristocratică, cu gesturi şi ţinută de o desăvârşită eleganţă, ignorând exuberanţa, frivolitatea, excesele gratuite de veselie şi pozatul cu zâmbet „ca la fotograf” în faţa publicului, actriţa Leopoldina Bălănuţă şi-a bucurat spectatorii cu roluri de primă mână în teatru şi cu altele memorabile în film.
O ştiţi, în primul rând, din „Nunta de piatră” – Fefeleaga (1973), „Dincolo de pod” – Negustoreasa Mara (1976) şi în excepţionalul rol Zenobia din „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Dar, ca oricare mare actor, n-a jucat numai dramă ori personaje cu mare încărcătură psihologică, ci şi în montări comice.
Este imposibil să nu vă amintiţi, în acest sens, sceneta Tv „Carre de dame”, de G.H. Brăescu, realizată în 1980, unde actriţa interpretează 4 personaje, patru cucoane sclifosite împătimite de poker, cleptomane şi trişoare, unul dintre momentele de referinţă din istoria divertismentului românesc. Ba mai mult, a avut o colaborare de succes cu Televiziunea, apărând în piesele „Gaiţele” (1993), „Strigoii” (1992), „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” (1985), „Idolul şi Ion Anapoda” (1991), etc.
Iarăşi, după cum bine ştiţi, a fost căsătorită, mai bine de două decenii, cu actorul Mitică Popescu. Căsnicia armonioasă, solidă, „sănătoasă”, s-a scurs cald şi calm, fără convulsii şi „crize”, măcar şi pentru faptul că, deşi (aparent) Mitică Popescu este perceput drept un actor de comedie, în fapt, este un om foarte sensibil, grav, sobru, plămădit parcă din aceeaşi „esenţă” ca şi soţia sa, Poldi.
Cum s-au cunoscut? Era prin 1973, actorul avea 37 de ani şi juca la Teatrul din Piata-Neamţ, când a fost anunţat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din Bucureşti. Soarta a vrut ca primele spectacole în care a jucat la noul teatru să fie „După cădere” şi „Stâlpii societăţii”, ambele alături de Leopoldina Bălănuţă. Intră în cercul ei de prieteni, merg împreună în turnee, încep să se cunoască din ce în ce mai bine şi să simtă că frumoasa camaraderie se transformă într-o iubire caldă, matură, fără extravaganţe juvenile.
A realizat că o iubeşte, atunci când Poldi a fost internată o lună şi jumătate în spital din cauza unei peritonite. O vizita în fiecare zi, îi aducea mâncare şi stătea cât mai mult posibil lângă ea. După externare s-au mutat împreună. S-au căsătorit la începutul verii anului 1977, pe data de 2 iunie. În iarna aceluiaşi an, au făcut revelionul la casa părinţilor Leopoldinei. Cum tatăl acesteia era preot, i-a cununat religios în acea noapte. Au preferat aşa deoarece ambii au considerat uşor indecent ca la vârsta de 40 de ani, el, şi 42 de ani, ea, să treacă prin aceleaşi etape ca adolescenţii de 20 de ani.
Momentul morţii actriţei i-a surprins tot împreună. În octombrie 1998, într-o seară călduţă de toamnă, cei doi soţi au urmărit meciul de fotbal Ungaria-România şi s-au enervat teribil atunci când spectatorii maghiari au fluierat imnul de stat al României. După meci, Leopoldina i-a cerut actorului ceva de mâncare şi şi-a aprins o ţigară. La scurt timp acuză dureri cumplite de stomac. Este dusă la Urgenţă, i se face o ecografie, este operată şi, în dimineaţa zilei de 15 octombrie, la ora 7, marea actriţă pleacă spre cerul îngerilor.
Sicriul este depus scurtă vreme pe scena Teatrului Mic, în semn de respect faţă de memoria lui Poldi. În drumul spre cimitir, o ţigancă, care vindea flori, aruncă peste trupul neînsufleţit un braţ de trandafiri. Ultimile flori primite „din public”. Înainte de a se sigila sicriul, Mitică Popescu strecoară înăuntru ochelarii şi verigheta actriţei. Asta fusese ultima ei dorinţă.
De atunci au trecut aproape 20 de ani pământeni. O frântură de timp, o clipă suspendată faţă de veşnicia împărăţiei Domnului, suficientă însă ca Poldi să-şi aşeze ochelarii pe nas şi să-l mustre blând, cu mâna pe care poartă pecetea aurită a căsniciei, pe Mitică, soţul ei, că nu se îngrijeşte destul de sănătate, cu nu mănâncă la vreme, că nu se înveleşte bine peste noapte ori că nu se caută de insomnie. Aşa a fost şi-aşa va rămâne veşnic în amintire Leopoldina! Dumnezeu s-o odihnească în pace!
