Ne-a bucurat de zeci de ori cu evoluţiile ei spectaculoase, făcându-ne să stăm cu sufletul la gură şi să ţinem pumnii strânşi izbânzilor sale, ne-a făcut să lăcrimăm ori de câte ori drapelul României s-a ridicat pe cel mai înalt catarg şi ne-a făcut, de tot atâtea ori, să fim mândri că suntem români. La începutul anului trecut, frumoasa Sandra Izbaşa s-a retras din competiţiile sportive, dar rămâne permanent în amintirile şi în sufletele noastre drept cea care a contribuit (atât cât s-a putut) la gloria şi recunoaşterea gimnasticii româneşti în lume. Şi pentru asta n-o să contenim niciodată să-i mulţumim!
S-a născut la 18 iunie 1990, în București, și, conform regulilor sportive, de mică a intrat în lumea plină de privațiuni (dar și de satisfacții) a gimnasticii. Cu toate astea, nu gimnastica a fost prima opțiune a Sandrei și a părinților ei, care-și doreau ca micuța să facă un sport mai mult pentru dezvoltare armonioasă, decât pentru competiție.
Așadar, în prima fază au fost pe terenul de tenis, dar s-a constatat că era racheta mai mare decât ea. În faza a doua au fost în sala de scrimă, dar și floreta era prea lungă și prea de speriat la gândul (naiv) că o poate răni. Dar, într-o zi de august, după ce împlinise 4 ani și aproape 2 luni, au intrat într-o sală de gimnastică. Pe micuță, au fascinat-o instantaneu fetițele „care se dădeau peste cap”. Primul pas mic, pentru uriașa carieră ce avea să vină, fusese făcut.
Din păcate, copilăria cam aici urma să se oprească. Au început antrenamentele după reguli stricte (uneori draconice), cantonamentele lungi și obositoare, desele și îndelungatele despărțiri de părinți și prieteni, închiderea într-o lume cu alte principii, alte conduite, alte norme, din păcate singura care putea garanta viitoarele performanțe. A avunt un moment, pe la 13-14 ani, când a fost invidioasă pe fetele de vârsta ei care se jucau fără griji în fața blocului, se plimbau prin parcuri ori se sărutau furișat pe băncile ascunse sub ramurile lungi ale copacilor.
Are primul concurs la vârsta de 7 ani (la sala de la „23 August”), intră în lotul de junioare de la Onești și ia primele medalii la un concurs atât pe echipe, individual și finale la categoria I, susținut la Deva. Simte pentru prima oară gustul victoriei și capătă încredere că va câștiga multe concursuri de atunci încolo. Drumul spre succes, la nivel mondial, era deschis. Și au venit medaliile...și au trecut atâtea concursuri...și vremea potrivită pentru gimnastica de performanță s-a scurs și ea.
Dublă campioană olimpică la sol (Beijing 2008) și sărituri (Londra 2012), medaliată cu aur la Campionatele Europene de la Volos 2006 (sol), Clermont-Ferrand 2008 (sol și echipe), Berlin 2011 (sol și sărituri), valoroasa noastră gimnastă a anunțat, la începutul aului trecut, că se va retrage din viaţa sportivă de competiţie.
„Nu voi continua în gimnastica de înaltă performanță. Mi-a fost foarte greu să iau acestă decizie. Mi-aș fi revenit, dar nu la nivelul cu care i-am obișnuit pe toți. Nu poți să faci o viață întreagă gimnastică de performanță”, spunea ea atunci, ca peste o vreme să cocheteze cu ideea revenirii în sală: „Ar fi unic în România, ca o gimnastă să participe la trei ediții ale Jocurilor Olimpice. Pe viitor, o să încerc, nu știu, dacă și codul îmi permite, nu am spus nu, nu am renunțat de tot la gimnastică”. Cu toate astea, ca în orice sport, vine o vreme când vârsta îşi spune cuvântul, şi Sandra renunţă la participare. A fost însă cu sufletul alături de lot, în studiourile TVR, comentând evoluţia gimnastelor noastre.
Astăzi, frumoasa Sandra împlinește 27 de ani. Să-i mulțumim pentru toate medaliile cucerite, pentru tot ce a făcut pentru gimnastica românească, pentru faptul de a ne fi făcut să fim mândri că suntem români, să-i urăm mută sănătate, bucurii și nenumărate împliniri, indiferent ce cale în viață ar alege de acum încolo. La mulți ani, Sandra Izbașa!
