Adulat de public și de critică încă de la primele două filme în care a jucat „Cartierul veseliei” (1964) și „Duminică la ora 6” (1965), „idolul tinerei generații”, „frumosul nebun al marelui oraș”, James Dean al nostru, rebelul întotdeauna nemulțumit, grav, serios, taciturn, cinic, enigmatic, cel distribuit fatidic în roluri de tânăr UTC-ist ori de june prim (dar tot structurat-în film!-pe ideologia comunistă), actorul Dan Nuțu a fost cel care a cucerit, eminamente, publicul spectator al anilor 60-70, indiferent de vârstă sau de coeficientul intelectual.
Chiar dacă i-a plăcut enorm postura de vedetă în care a fost proiectat peste noapte („Am murit după film toată copilăria. Mă rugam la Dumnezeu să mă văd pe afiș, pe stâlpul de la Patria”), chiar dacă a simțit că e un mic zeu printre tineri, deși câștiga mai mult decât suficient, chiar dacă fetele erau toate înnebunite după el, într-o bună clipă s-a plictisit.
Așa spune el, dar poate mai degrabă postura și aerul de tânăr rebel din filme a transferat-o pe nesimțite în viață, sau poate așa i-a fost gena, structura interioară de veșnic nemulțumit de situația în care se află, bună sau rea.
„N-am plecat din motive politice, ci fiindcă totul devenise rutină în viața mea și asta mă speria. Mă speria teribil statul pe loc. În film aveam veșnic același rol de UTC-ist rebel, iar în teatru apăruse o plictiseală insuportabilă, când nu ai voie să improvizezi nici un pic”.
Începând să-și cultive ideea de-a pleca, profită de o ieșire cu Liviu Ciulei, la Berlin, în 1979, și nu se mai întoarce.
Ajunge în Statele Unite, consideră că este prea bătrân pentru actorie (avea 35 de ani și încercase câteva angajări, dar primise numai roluri de figurant), se convinge pe sine că munca, de orice factură, nu e o rușine și se apucă de taximetrie. Un actor de mare succes în țara sa, un muncitor oarecare în New York. Asta da discrepanță!
Dar Dan nu bagă faptul în sine în seamă, ia totul ca pe aventura vieții sale, refuză gândul întoarcerii vreodată în România, își spune mereu că nu are ce regreta, se căsătorește repede și face doi copii.
După taximetrie a făcut o școală de video, unde montează documentare, majoritatea originale de la BBC, pe care le refăcea pentru piața americană. În timp, și-a dat seama că Europa are o mai mare deschidere pentru filmele documentare decât America. În 2005 se mută cu soția la Berlin și organizează un atelier de documentare.
Revine în țară o dată (în 1991), iar, din 2005, de când se implică într-un proiect comun al canalului TV ARTE și (temporar) TYR 1, îi aduce pe tinerii creatori, care participă la Atelierul de Vară (Aristoteles Workshop), într-un loc deosebit de frumos la Vama Suceava.
Și totuși, în 2013, se întoarce pe platorurile de filmare jucând în pelicula românească „Puzzle” (regia Andrei Zincă) rolul unui bătrân orb. Cam așa și-a petrecut până acum anii și viața „durului-vulnerabil al anilor 60”, după cum îl creionează Tudor Caranfil.
După cum se știe, s-a născut la 17 martie 1944, în București. Absolvă cursurile IATC, în 1966, este repartizat la Teatrul Bulandra din București, apoi la Teatrul Mic, și joacă în cunoscutele filme: „Diminețile unui băiat cuminte”, „Așa s-a născut legenda”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Dincolo de nisipuri”, „Porțile albastre ale orașului”, „Ilustrate cu flori de câmp”, etc.
Astăzi, Dan Nuțu împlinește 76 de ani. Să-i urăm tot binele din lume, bucurii, sănătate, cu gândul că, unii, în câte o duminică, pe la ora 6, își mai amitesc de el. La mulți ani, Dan Nuțu!
