Gimnast de valoare mondială, glorie naţională prin anii 60-70, pentru Dan Grecu, atunci când evolua la inele, gravitaţia aproape că dispărea, echilibrul se înstăpânea pe fiecare mişcare a corpului, iar muşchii se încordau la tăria anticului Atlas, cel ce ţinea bolta cerească pe umeri. A dus numele României în lume la câteva olimpiade şi-a obţinut titluri şi medalii la care alţii abia îndrăzbeau să viseze.
Un singur mare regret a avut Dan Grecu în toată cariera sa competițională: că nu a reușit să strălucească și să-i „zăpăcească” definitiv pe americani la Jocurile Olimpice de la Montreal, în 1976, atunci când Nadia uluise planeta și revoluționase gimnastica feminină, el obținând totuși medalia de bronz la inele (a făcut o ruptură de biceps și-a participat la finale la jumătate din capacitatea sa) și un onorant loc 4 la sărituri.
S-a născut la 26 septembrie 1950, în București, într-o familie cu cinci copii, unde toți au făcut gimnastică de mici, însă numai Dan și un alt frate (Valentin) s-au îndreptat spre gimnastica de performanță. Și-a petrecut copilăria mai mult cu geamantanul făcut (tatăl, ofițer de grăniceri, era mutat des cu serviciul) în Craiova, Iași și București.
Începe să descopere tainele gimnasticii la Iași (în 1958), ca mai apoi, revenind în București, să fie legitimat la Școala Sportivă, iar după un timp, la Clubul Școlar Viitorul. Adevăratele performanțe le cunoaște însă la Clubul Sportiv Dinamo, unde este legitimat în 1969 și unde rămâne până în 1980, când se retrage din activitate și devine antrenor la Dinamo București și la Lotul Masculin de Gimnastică al României.
Până la prima medalie din istoria gimnasticii masculine românești obținută la Grenoble, în 1973, Dan Grecu participă la Campionatele Mondiale de la Ljubljana (din fosta Iugoslavie), unde se clasează pe locul 8 cu echipa, și intră în atenția specialiștilor de pe întreg mapamondul, clasându-se în primii 35 de gimnaști ai lumii, după Olimpiada de la Munchen din 1972.
După medalia de aur obținută la Europenele de la Berna (1975), sperând că va obține mai mult decât bronz la Montreal (1976), dezamăgit, a vrut să se lase de gimnastică. A fost însă încurajat să continuie, a depășit momentul, și-a mai luat aur la Campionatele Mondiale Universitare de la Sofia din 1977, apoi bronzul la Mondialele din Franța și, un an mai târziu, argintul în SUA la Campionatele Mondiale din 1979.
Se retrage după Olimpiada de la Moscova (din 1980) și se dedică antrenoratului. Înființează Centrul Național de pregătire pentru juniori și tineret de la Reșița, în 1984, unde formează o adevărată pepinieră de tineri gimnaști talentați, iar peste 5 ani, începând cu 1989, rezultatele au început să apară. Printre tinerii talentați și „căliți” la Centrul Național se numără Marius Gherman, Marius Urzică, Dan Burincă. La aceștia se adaugă Marian Drăgulescu, Dan Potra și Ioan Suciu.
Cel mai mare succes al antrenorului Dan Grecu a fost la Campionatele Europene din 2004 de la Ljubljana, unde lotul de gimnastică al României a intrat în Cartea Recordurilor cu cinci titluri europene din 8 posibile: aur cu echipa, aur cu Marian Drăgulescu la individual compus, aur la sărituri cu Drăgulescu, aur la sol tot cu Drăgulescu și aur la sol cu Ioan Suciu. În momentul de față, Dan Grecu este antrenorul coordonator al Lotului Olimpic masculin de gimnastică, vicepreședinte al Federației Române de Gimnastică și arbitru internațional de gimnastică. La sfârşitul anului trecut, Dan Grecu îşi făcea reintrarea în gimnastică anunţând că se va implica în noul proiect al Lotului Olimpic de Juniori.
Astăzi, marele sportiv, fosta glorie a gimnasticii masculine românești, împlinește 69 de ani. Să-i urăm multă sănătate, bucurii, ani frumoși și să-i mulțumim că s-a „logodit” prin „inelele de aur” cu gimnastica, făcându-ne să ne simțim mândri că suntem români mulți ani de zile! La mulți ani, Dan Grecu!
