De departe cel mai bun solist vocal rock pe care l-am avut vreodată, cel mai îndrăgit, cel mai iubit, cel mai ascultat, cel mai venerat, cel care la orice trupă ar fi plecat fanii l-ar fi urmat necondiționat, cel care atunci când cânta „We Will Rock You” jurai că e vocea lui Freddie Mercury, când cânta „Aint’t No Love In The Heat Of the City” era leit David Coverdale, când făcea „Highway To Hell” credeai c-a intrat Bon Scott pe scenă, Cristi Minculescu este și va rămâne pentru mulți cea mai bună voce a rockului românesc, zeul concertelor live.
După aproape 40 de ani de cântări și dicuri înregistrate, după sute de concerte în fața unui public care s-a succedat de-a lungul câtorva generații și după zeci și zeci de turnee cu țara bătută-n lung și-n lat (la un moment dat a cântat până și în comuna Pui, județul Hunedoara!), s-a ajuns până acolo încât, astăzi, în electrizantele sale apariții, Minculescu nici n-apucă să înceapă o piesă, că o continuă publicul singur până la final.
S-a născut pentru asta, este un fenomen și tinde să devină o adevărată legendă încă din timpul vieții!
A venit pe lume la 9 ianuarie 1959, în Pitești, deși toată lumea îl știe oltean get-beget și susținător înfocat al Universității Craiova.
Tatăl, inginer constructor, născut în zona Slatinei, prin specificul meseriei, a trebuit să se mute cu serviciul de colo-colo și de aceea s-a născut Cristi la Pitești! Cel mai mult au locuit însă la Craiova, vreo 14 ani, de unde este și mama sa.
Tot acolo a copilărit Cristi, într-o armonie cu totul specială cu bunica sa din partea mamei, împreună cu care mergeau la meciurile „Universității”, supraveghea iarna coptul cozonacilor, și pe care o umplea de griji, atunci când pleca de acasă două-trei zile la pescuit sau când spărgea cu mingea geamurile vecinilor.
După liceu, ambițios cum sunt oltenii, ca să arate că poate, a învățat și-a luat examenul de admitere la Facultatea de Construcții, cu medie mică, ce e drept, dar a luat! Avea însă să renunțe repede la ea, încă din anul I, fiindcă destinul îi deschidea calea spre trupa cu care avea să se identifice și să-și parcurgă drumul vieții: Iris.
Așadar, era student la Hidrotehnică, cânta deja la Harap Alb, mergea la concerte cu Phoenix, Sfinx, Roșu și Negru, însă pe cei de la Iris nu-i văzuse niciodată, știa însă de ei, deoarece observase pe stradă tricouri cu numele trupei.
Era în iarna anului 1980, când basistul Anton Hașiaș l-a luat cu el când s-a dus să dea probe la Iris.
Era chiar de Sfântul Ioan, de ziua lui Nelu Dumitrescu, când l-au pus să cânte ceva.
A doua zi începea repetițiile, iar pe 15 februarie a avut primul concert cu Iris. Ceea ce îi fusese destinat, se întâmplase.
De aici mai departe, orice fan Iris, Minculescu sau oricare iubitor de muzică rock cunosc traseul trupei și bogata discografie.
De multă vreme Minculescu este un brand, o voce (deși n-ar studii de canto, de dicție, ci a cântat tot timpul cum i-a venit mai bine) care nu se știe când va mai fi egalată în fenomenul rock românesc. După despărţirea, de acum câţiva ani de Nelu Dumitrescu şi implicit de “marca” Iris, după mai multe titulaturi date trupei sale, Cristi a decis să concerteze cu trupa sa sub numele de Cristi Minculescu, Walter & Boro.
Astăzi, omul, artistul care aruncă sălile de concert în aer doar spunând „Bună seara, prieteni!”, împlinește 63 de ani.
Să-i urăm multă sănătate, bucurii lângă cei dragi, ani buni și frumoși pe mai departe, să rămână mereu „o voce” și în voce și să bucure, așa cum a făcut-o mereu, zecile de mii de spectatori veniți la concertele sale.
La mulți ani, Cristi Minculescu!
