Binecuvântat cu un glas inconfundabil, cu o voce caldă, catifelată, care întâi te învăluia sonor, ca mai apoi să-ți ajungă direct la suflet, construit armonios ca bărbat, înalt, bine făcut, cu un farmec ce trezea fiori și stârnea pasiuni în rândul doamnelor ce-l sorbeau din priviri, fie din sălile de spectacol, fie din fața micilor ecrane, fie (cele mai norocoase) cunoscându-l personal, Cornel Constantiniu a fost unul dintre cei mai importanți cântăreți de muzică ușoară de la noi, mai ales în perioada de dinainte de anii 90.
Era difuzat la radio, avea permanent turnee și spectacole, era mai mereu prezent pe micile ecrane la emisiunile de divertisment și în programele de Revelion, fiind (ca chestie!) unul dintre puținii artiști tolerați la TVR cu părul ceva mai mare. Astzi, de multă vreme chinuit de boală, trăieşte printre “Zăpezile copilăriei” (carte publicată de al acum cinci ani) şi o cvasiuitare a celor ce i-au ascultat melodiile în urmă cu câteva decenii.
S-a născut la 6 aprilie 1945, în București, dar cea mai frumoasă parte a copilăriei (de la 4 la 7 ani) a trăit-o la Botoșani, la bunici. Atât de mult i-a plăcut această perioadă, atât de des și-a amintit toată viața de zăpezile de altădată de acolo și de mirosul rufelor înghețate pe sfoară, încât, acum cinci ani, a lansat cartea autobografică intitulată chiar „Zăpezile copilăriei”.
Puțini știu că debutul său în artă a fost ca actor, nu ca solist de muzică ușoară. Pe când avea 11 ani a citit un anunț în ziar în care se căutau perechi de gemeni pentru a juca în piesa „Prinț și cerșetor”, după Mark Twain. Cum avea un frate geamăn, Mircea, s-au dus la preselecție și au fost aleși. Doi ani de zile a durat „joaca de-a actorul”. Cu banii câștigați și-au cumpărat amândoi biciclete. Era atât de fericit, că o vreme a dormit cu ea în pat!
A făcut liceul la o clasă teoretică și, după absolvire, a dat la mai multe facultăți, cu gândul să scape de armată. A picat la toate, dar tot cu un anunț în ziar a avut nororc. Bunica i-a citit că are loc examen de admitere la Institutul de Teatru din București. A dat examen și-a intrat din prima, la clasa maestrului Finteșteanu. S-a căsătorit devreme, cu o colegă de grupă (Domnica, cea care îi este și astăzi soție) încă de la sfârșitul primului an de facultate.
În 1968 (era îcă student la teatru) participă la preselecția primei ediții a concursului „Steaua fără nume), intră în concurs și câștigă trofeul. Doi ani mai târziu participă la Festivalul de la Mamaia, unde a luat marele premiu cu melodia „N-ați văzut o fată?” Așa a început totul. Televiziunea, radioul, impresarii l-au luat repede în primire. Totuși, timp de trei ani, a fost angajat ca actor la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași.
Revine în București și, din anul 1972, face parte din trupa Teatrului Muzical „Ion Vasilescu”, din capitală, iar, după zece ani, devine solist al trupei de estradă din Ansamblul „Rapsodia Română”. Scoate la „Electrecord” trei albume: Cântec de iubire (1973), Cornel Constantiniu (Melodii din repertoriul lui Joe Dassin) și Eu sunt un trubadur (1989).
Obține distincții importante la manifestări precum: „Orfeul de aur”, din Bulgaria, „Lira de aur”, în Bratislava și la Sopot, în Polonia. În 2002, este premiat în cadrul Galei Muzicii Ușoare Românești „O zi printre stele”, de către Ministerul Culturii și Cultelor, iar, în decembrie 2004, Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Cornel Constantiniu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.
Din păcate, cu mai bine de două ecenii și jumătate în urmă a fost diagnosticat cu maladia Parkinson, boală care, de multă vreme, îl țintuiește într-un scaun cu rotile (acum un an a fost operat pentru a treia oară, schimbându-i-se neurostimulatorul din piept).
Astăzi, însă, este ziua în care împlinește 75 de ani. Să-i urăm din tot sufletul clipe liniștite, zile cât mai senine, în ciuda situației de fapt, și să-i spunem că-i mulțumim pentru toate cântecele frumoase interpretate și pentru toate bucuriile muzicale pe care ni le-a adus în niște ani când n-aveam prea multe bucurii. La mulți ani, Cornel Constantiniu!
